Ieri… ne împleteam pasager zâmbete ștrengare, pictate sub gene muiate-n rimelul somnambul al nopților albe. Visele ni se intersectau câteodată, la vreo răscruce de suflet, șoptită târziu în vreun suspin doar de noi auzit. Azi… pendulăm nestingheriți, mereu și mereu, între Ceva și… Altceva. Zâmbetele ștrengare s-au viclenit, căci
Uneori se face târziu în noi… Atât de târziu, încât ne închidem tăcuți, fără rost, în cafeneaua propriilor visuri, alungate din suflet și-mprăștiate răzleț prin ungherele minții. Ne așezăm dibuind pe întuneric la masa goală a tăcerilor de odinioară și depănăm tristeți inutile pretinzând că nimic din ce-am trăit