3 filme din 2019 care nu au nimic în comun

Zilele astea fac curat prin fișierele din laptop și găsesc tot felul de lucruri uitate. Texte începute și neterminate, articole gata de publicat, dar care n-au mai ajuns pe blog, în fine… o sumedenie de cuvinte aruncate pe ici pe colo, care caută să își găsească locul. Pe unele le-am șters fără să stau prea mult pe gânduri, căci nu cred să mai intereseze pe cineva în vreun fel. Altora însă mi-am zis să le dau o șansă. Din categoria aceasta ultimă face parte și ceea ce postez aici în continuare… o idee mai veche de a grupa câte trei filme/ seriale care, din varii motive mi-au atras atenția. Ideea mi-a venit în plină pandemie când „rupeam Netflixul”, dar a rămas suspendată, ca multe altele. Să-i dăm o șansă, deci…

The Irishman (2019)

Dacă spui Scorsese, De Niro, Pacino, Pesci în aceeași propoziție, aproape că este deja suficient pentru a nu mai fi nevoie de alte cuvinte în plus. Și totuși, The Irishman e filmul pe care m-am chinuit timp de o săptămână să îl văd. Fie l-am început prea târziu seara, fie nu aveam starea necesară pentru a-l viziona, fie pur și simplu nu găseam contextul potrivit (oricare o fi fost acela…). În una dintre zile s-au aliniat totuși planetele și am găsit 3 ore și jumătate în care să văd The Irishman. Mi-a plăcut și nu prea. Dacă ești fan al lui Scorsese, s-ar putea să fii un pic dezamăgit, pentru că există destule momente în care scenariul nu mai pare deloc autentic. Pe scurt, The Irishman prezintă povestea lui  Frank Sheeran, un camionagiu ce devine ucigaș plătit și ajunge să aibă legături cu mafia și să lucreze pentru Jimmy Hoffa. Filmul are la bază romanul I Heard You Paint Houses, publicat de Charles Brandt în 2004 și este, se pare, unul dintre cele mai lungi și mai scumpe filme regizate de Martin Scorsese. Prea lung, aș zice și prea hollywoodian pe alocuri. Pacino și Pesci mi-au părut obosiți și blazați, în schimb De Niro e cel care te ține până la final prezent într-o poveste care iese cumva din tiparele filmelor de acest gen.

Marriage Story (2019)

Marriage Story mi-a părut un film banal atunci când am văzut trailerul, unfilm despre povestea unui divorț mai degrabă decât despre cea a unei căsnicii. Doi oameni complicați, el – regizor de teatru, ea – actriță ajung să se despartă din motive pe care probabil multă lume nu le-ar înțelege. Prezența unui copil face ca divorțul să devină complicat, deși, aparent, lucrurile nu ar fi trebuit să fie greu de gestionat. E un film fără multă acțiune, un film care te obligă să simți, dacă poți… dacă nu, nu are cum să te prindă. E genul de film care te ține în priză doar dacă rezonezi, dintr-un motiv sau altul cu povestea și care mi-a confirmat, o dată în plus, că sintagma „divorț amiabil” e doar un ambalaj frumos al unor dureri care oricum există. De Adam Driver nici nu cred că auzisem până la filmul acesta, dar Scarlett Johansson joacă formidabil.

The Two Popes (2019)

Da, știu toată lumea a vorbit și a postat pe Facebook despre filmul acesta numai vorbe debine atunci când s-a lansat. Are ceva… un je ne sais quoi. E genul de film care îți dă o liniște interioară aproape inexplicabilă. Mie mi-a dat un sentiment de umanitate profundă. Și mi-a întărit convingerea că religia ar trebui să fie și altceva decât ceea ce este în prea multe cazuri. Cel mai mult îmi place faptul că e genul de film pe care nu ai cum să îl povestești nici dacă ai vrea să faci asta. Un Anthony Hopkins excepțional, un Jonathan Pryce pe care abia acum l-am descoperit și care m-a fascinat, scene simpatice cu papa mâncând pizza și uitându-se la un meci de fotbal ori cântând la pian, Capela Sixtină amintindu-mi de starea unică ce m-a cuprins atunci când am pășit aievea în ea, o filosofie a bunătății și a iubirii povestită cu candoare… cam asta mi-a rămas mie din filmul acesta, dincolo de cele câteva artificii care pot fi trecute cu vederea, cred.

Pentru o primă selecție de  trei filme e destul de atipică probabil. Promit că revin cu alte trei care mi-au suscitat interesul, în curând.