Ghidul scriitorului începător este o carte pe care îmi doream de multă vreme să o citesc așa cum se cuvine, pe îndelete, cu cafeaua alături și răsăritul ițindu-se printre crengile de brad din fața balconului. Am comandat-o pe net când abia ieșise de sub tipar, am plimbat-o cu mine pentru autograf, am început să o citesc, am abandonat-o, iar am început-o și am tot plimbat-o până când am renunțat și am ascuns-o în bibliotecă, spunându-mi că nu este încă, probabil, momentul să îi pătrund miezul.
Să scrii o carte e o călătorie, o lecție a răbdării pe care o înveți și o dai mai departe. Nu știu dacă am reținut cu exactitate cuvintele (de aceea nici nu le pun între ghilimele), dar ele mi-au sunat mult timp în minte după ce le-am auzit, într-o seară, pe la sfârșitul lui octombrie, într-o cafenea cochetă cu aer boem, de prin centru. Am participat atunci la o lansare de carte pe gustul meu, fără aerul ăla academic, intimidant pe care îl au uneori astfel de evenimente și fără oameni scorțoși, experți în cutare sau cutare domeniu și dornici să își dea cu părerea cu orice preț despre ce au citit sau nu în volumul ce face obiectul lansării.
Îmi amintesc că aproape se înnopta și că era cât pe ce să ratez evenimentul, după o zi plină de alergătură prin oraș. Îmi doream însă musai să o revăd pe Liviana, pe care am cunoscut-o cu ceva timp în urmă la unul dintre cursurile sale de scriere creativă. Îmi amintesc că atunci, demult, am rămas cu câteva semne de întrebare și cu sentimentul că lucrurile nu se opresc acolo, așa că seara de octombrie și lansarea de carte păreau să facă parte din scenariul firesc al unei continuități așteptate.
Am regăsit cartea Livianei Tane într-una din zilele de aprilie, după ce îmi făcuse cu ochiul și o deschisesem așa, în joacă, în mai multe rânduri cât am stat izolată în casă. Am redeschis-o și de data asta am închis-o abia când am ajuns la final, după o călătorie fantastică de vreo 200 de pagini. Preț de câteva ceasuri am râs, am plâns, m-am revoltat, m-am regăsit, am subliniat, mi-am luat notițe, l-am ascultat pe Kurt Vonnegut, mi i-am imaginat pe Hemingway, pe Balzac, pe Tolstoi, pe Murakami ori pe Stephen King îndeplinindu-și cu conștiinciozitate rutinele de scris; m-am apucat să caut Dulcele bar al lui J.R. Moehringer (și l-am găsit) și filmul Rebel in the rye (pe care încă îl caut). Da, așa, m-au copleșit toate deodată, în câteva ceasuri în care am simțit că plutesc în universuri paralele. Și apoi deodată: Stop! Și acum ce?!
Am închis cartea cu jumătate de gest. Aș fi vrut să nu mai ies din ea, căci are femeia asta ceva când scrie, de te face să devii dependent de citit și, cu puțin curaj, de scris. 300 de cuvinte pe zi! Atât e necesar pentru început! Sau cel puțin așa zice Liviana, care e ferm convinsă că scrisul se învață, că presupune rutină, disciplină și perseverență și, mai mult decât toate, conștientizarea faptului că te supui la ”un exercițiu infinit de umilință publică, de încercare și eroare fără sfârșit” (p.23) sau cum zice Hemingway, pe care autoarea îl citează ori de câte ori are ocazia: ”Să scrii înseamnă să te așezi la mașina de scris și să sângerezi”.
”Pentru cine scriu? – De ce ar citi cineva?/ Care e povestea? – Ce vreau să transmit? / De ce scriu? – De ce scriu acum?” sunt întrebări esențiale pentru oricine se așază la masa de scris cu gândul că în cele din urmă va scrie. Nu sunt deloc retorice, sunt întrebări ce revin repetat și care nu-ți dau pace până nu le găsești răspunsuri care să fie alte tale și numai ale tale. Iar cartea Livianei Tane nu face decât să apese și mai tare butoane care cer răspunsuri și care te obligă să iei decizii la final. Este un ghid excelent, așa cum spune și titlul, pentru cei care simt că au ceva de pus pe hârtie, indiferent dacă e vorba despre ficțiune sau de nonficțiune.
Cartea asta e acel ceva de care poate că ai nevoie ca să capeți curajul de a începe. Ceea ce face Liviana este să îți spună într-un mod atât de natural, încât parcă îi auzi frazele când citești, că și tu poți să scrii. Principalele condiții ca să poți face asta sunt să citești și să scrii. Iar faptul că îi aduce mereu în prim plan pe giganți, pe scriitorii care unora dintre noi ne-au populat adolescența cu himere, în ceea ce au ei mai omenesc (rutine, frământări, eșecuri), îți dă sentimentul fantastic că ești sau ai putea fi și tu de acolo, din povestea ei. Tot ce trebuie să faci este să te lași pradă introspecției, să fii onest cu tine însuți și, evident, să pui naibii odată mâna pe stilou, pe taste ori pe ce-o mai fi și să scrii, no matter what!
You might also like
Leave A Reply