În primele mele zile de Camino îmi era frică de această combinație de două cuvinte: albergue completo. Ajungeam mereu printre ultimii, prindeam mereu doar pat supraetajat și nu de puține ori a trebuit să mă reorientez, pentru că albergue era deja plin. Acum, când mă uit înapoi, mă amuză imaginea mea de pelerin ploștit de soare, cu rucsacul roșu în spinare, căutând loc de cazare. Dar îmi amintesc perfect frustrarea și neputința pe care le simțeam atunci.
Azi se prevede o zi grea aici, la Santa Cruz, după o dimineață sentimentală, cu îmbrățișări, cu rămas bun și Buen Camino! Familia Min a plecat devreme, am făcut poze și ne-am luat rămas bun după ce am făcut schimb de conturi de Instagram. Apoi au plecat Monica și Szelycke, iar la final și Jennifer cu ariciul ei buclucaș. Mi-a promis că-mi dă de veste când găsește ceva de închiriat sau de cumpărat pe Camino. Jennifer e hotărâtă să rămână aici, în Spania și să lase în urmă viața ei din Franța.
Mi-e sufletul plin și gol în același timp, privesc din ușă în urma fiecăruia, cu gândul resemnat că pe unii dintre ei nu îi voi mai revedea niciodată în viața asta. Dar în fond Camino este și despre asta: despre a accepta că unele momente sunt trecătoare și că de aceea trebuie să le trăiești cu intensitate. Cu oamenii e la fel… nu poți ști când apar și dispar din viața ta. Am rămas cu gândurile astea, într-un albergue gol, în care urmele lor, ale pelerinilor, rămân pe veci. Am deschis fereastra prin care se vede turla bisericii și am rămas o vreme așa, ascultând liniștea. Mă întreb uneori de ce am nevoie de fapt de experiența asta, care e plăcută și dureroasă în același timp. Încă nu găsesc un răspuns care să mă satisfacă, dar realizez din ce în ce mai mult că voi pleca de aici copleșită de amintiri.
Gândurile îmi sunt întrerupte brusc de Raquel, una dintre doamnele de la curățenie, care mi-e dragă tare. De fapt, toate trei îmi sunt dragi… și Raquel, și Irina, și Valentina. Niciuna nu vorbește engleză, dar ne înțelegem de minune. Cu Raquel mai schimb în spaniolă câteva cuvinte, cu Irina e cel mai ușor, eu îi vorbesc în engleză și ea îmi răspunde în spaniolă, iar cu Valentina, mama Irinei, mă înțeleg mai mult prin semne, căci, deși înțelege un pic engleza, nu vorbește decât ucraineană. Curând sosesc și companiile care transportă rucsacii. Primul ajunge întotdeauna un băiat tânăr și foarte energic, de la compania cu care cei mai mulți pelerini își trimit bagajele. Apoi, la diferență de vreo jumătate de oră sosește al doilea curier, de la altă companie, un domn mai în vârstă, foarte spilcuit, parfumat și vorbăreț. Mai că-mi vine să cred că le face curte doamnelor de la curățenie, cu care intră mereu în vorbă. Dar cred că supoziția e doar în mintea mea, pentru că de fapt așa e felul lui de a fi. Când mă zărește, mă salută politicos și-mi spune ceva în spaniolă. Îi zâmbesc și îi spun că eu no hablo español, dar el insistă și zice că nu mă crede. Are chef de glume și îi fac jocul. Ador felul ăsta de a fi al spaniolilor – când muncesc parcă se joacă, nu se plâng de nimic, zâmbesc mereu și fac ca totul să pară atât de ușor chiar și atunci când nu este.
Azi avem albergue completo. Se cazează un grup de 37 de persoane, elevi și profesori, deci ne rămân doar camerele duble, care și ele sunt rezervate. Când a început tura mea, grupul de copii era deja cazat, așa că mare lucru n-am mai avut de făcut. Surpriza zilei a fost primul buletin de România pe care îl văd aici, la Santa Cruz. Marian este împreună cu alți șapte pelerini, cu care s-a împrietenit pe drum. Povestim una alta și mă ajută să comunic cu ceilalți. Doamne, ce sentiment plăcut e să-ți auzi propria limbă, după ce zilnic fac switch de la engleză la franceză și la italiană uneori, totul pe fundal de spaniolă, pe care încep să o înțeleg din ce în ce mai bine.
De la domnul cu bagajele, care ajunge din nou la albergue, de data asta ca să aducă rucsaci, aflu și care e treaba cu buenas dias și buenas tardes. Prima se spune înainte de prânz, a doua numai după ce ai mâncat prânzul, așa mă asigură el.
Cafeaua pelerinului e ținută astăzi de Paul, care își intră în rol foarte bine. Îmi place mult cum decurge totul, deși poveștile de azi nu le întrec pe cele de ieri. Maria din Portugalia ține morțiș să aleagă două simboluri. Juan, care are 51 de ani și abia a fost botezat, ne vorbește despre experiențele sale religioase. Marie Therese și Nicholas, din Germania, sunt doi profesori pensionari, care fac Camino pe bicicletă, Emese lucrează la Comisia Europeană și înainte să ajungă pe Camino Francez a făcut o săptămână de Camino del Norte, de la San Sebastian la Bilbao. Pawel, din Polonia, e pelerinul „clasic”, care a renunțat la job și speră că pelerinajul acesta îi va deschide noi drumuri. Paul le mărturisește pelerinilor că ai lui nu au fost de acord ca el să se facă preot. Nu ne dă detalii, dar îi citesc pe chip emoția acestei confesiuni. Simbolul meu de azi e paharul de vin. Îmi amintește de vino tinto și de serile cu ei… Elisa, Clara, Elio, Jose și Marin. Tare dor îmi este de toți. Visez la ziua în care, poate, ne vom reîntâlni.
Mâine se face un an de când am intrat pentru prima dată în Santiago de Compostella. Mă trec fiorii și mă apucă iar nostalgia. De data asta într-un albergue completo, în care mâine dimineață o să am serios de lucru, după ce pleacă cei 50 de pelerini cazați. (va urma)
Leave A Reply