M-am trezit azi cu o poftă nebună să merg desculț prin frunze aproape uscate, să simt în obraz stropi de ploaie rece și să respir în adâncul ființei aer tomnatic. Mi-e dor de toamnă… într-un fel care încă îmi este necunoscut… spontan și nelămurit, puțin bizar pentru un miez de vară fiebinte și totuși dor… Dimineața mi s-a părut mai lungă decât de obicei și încerc să o prelungesc încă în cei doi stropi de cafea care mi-au mai rămas pe fundul ceștii.
Intrarea matinală în bucătărie (spațiul reveriilor mele matinale) s-a suprapus astăzi cu un fel de déja-vu al cărui mister încerc încă să-l deslușesc. Aburii de cafea au o altă aromă, venită parcă de undeva de departe, din vise destrămate demult, în alte anotimpuri. O adiere rece îmi învăluie încă tălpile lipite de gresia caldă. Fâșia de pădure încadrată perfect de cele două blocuri albe din față începe să capete nuanțe timide de galben, unduitoare sub griul indecis al câtorva nori care aleargă haotic pe deasupra copacilor. Îmi așez brațele pe pervaz și-mi las privirea să cutreiere panoramic peisajul atât de familiar. Pădurea de pe deal e încă verde, fâșiile de iarbă care mărginesc râul sunt pârjolite de canicula care și-a lăsat amprenta peste tot câte puțin… Pe aleile din spatele blocului – frunze… destul de multe și de galbene pentru o zi de vară. Raze timide se lasă copleșite de adieri cu arome bizare, atât de cunoscute totuși… O șuviță roșcată mi se-ncâlcește printre pleoape, colorând ireal peisajul. Oftez și mă așez la masa din bucătărie, martor tăcut al clipelor mele de grație din zori de zi. Îmi trec prin minte frânturi de dimineți trecute pe care le asemăn involuntar cu bucăți dintr-un puzzle pe care nu reușesc să-l recompun. Și totul se petrece pe un fond sonor monoton, condimentat din când în când de un huruit de autobuz nr. 28 sau poate 121 sau de ușa de la lift trântită în grabă de vreun locatar grăbit. Încerc să fac legături inutile între lucruri, arome și imagini rupte din trecut. E greu. Cred că am pierdut ceva din uzul romantismului meu desuet. Privirea-mi alunecă apoi pe o filă virtuală de calendar – 1 august.
Deodată, ca într-un fel de aură magică, totul devine foarte clar – răcoarea din tălpi, norii alergând pe deasupra pădurii palide, razele timide, aleile brodate cu frunze… Totul se convertește într-un miros puternic care-mi este atât de familiar și pe care-l uitasem de ceva vreme – miros de toamnă crudă, încă necoaptă de calendar. Îmi trece prin minte replica pe care o aud tot timpul vara – De la 1 august e toamnă…Tata o rostește mereu, invariabil în fiecare an, încă de pe la începutul lui iulie. Nu l-am înțeles niciodată… sau poate că n-am vrut să o fac. Cine mai știe… Azi însă îi simt sensul în fiecare sunet și-n fiecare adiere care-mi gâdilă tălpile doritoare de frunze uscate. Și fără să vreau o corelez cu o altă replică pe care se încăpățânează să o repete mereu de la o vreme și pe care refuz încă să i-o accept…
E august… august cu miros de toamnă crudă… cu dor de ploaie și de frunze ruginii… cu dor de pași monotoni pe alei pustii mirosind a ploaie mohorâtă… De acum vara nu va mai fi decât o lungă așteptare, înecată zilnic în stropi de cafea aburindă pe pervazul rece, încă imaginar, al toamnei care va veni negreșit peste un timp.
Trebuie să recunosc un lucru: ești prea profundă pentru mine, indiferent la ora la care citesc cele de mai sus. Singura chestie pe care a declanșat-o articolul în mintea mea a fost amintirea „zicalei” d-lui Pavel care spunea că toamna va veni într-o zi de joi…Să mă fi „tehnicizat” eu într-atât încât să nu mă mai emoționeze nimic??
Nu neapărat… cred că la tine latura profundă are un pic alt ADN, respectiv componenta melancolie e mai puțin prezentă, în schimb e înlocuită cu succes și din belșug cu o altă componentă – ironie / autoironie. La mine e invers sau mai degrabă e un haos total și, de cele mai multe ori, dau dintr-o extremă în alta… 🙂
Da, ai în mare parte dreptate. Mă mai emoționează și pe mine câte ceva, dar de multe ori emoția rămâne în interior, nu prea iese la suprafață…Am mai avut și eu perioade când treceam de la o stare la alta, dar au trecut. Acum totul s-a stabilizat la ironia/autoironia de care vorbeai. Și sincer nu-mi explic de ce, pur și simplu nu mă pot abține, deși știu că uneori s-ar putea să depășesc limita…
E bine așa. Nu putem fi toți la fel și e sănătos pentru spirit (cel puțin pentru al unora ca mine) să existe oameni ca tine. Eu una îmi re-încarc bateriile când citesc frazele tale, mai ales cele de pe culturanoastra.blogspot.ro. Apropo…te-ai lenevit sau te-a topit canicula de nu mai scrii nimic? :))
Ambele sau niciuna, încă nu-s hotărât…aveam aseară o idee-n cap, dar cred că mi-a luat-o vântul care se iscă pe neașteptate pe la vreo șapte, șapte și ceva…acu' am intrat pe blog să scriu ceva, dar m-am apucat de comentat pe la tine și iar a fugit. E ceva cam ca-n versurile eminesciene – „era pe când nu s-a zărit/Azi o vedem și nu e”. Ce să-i faci, dacă le-aș putea pune la borcan ca pe brânză…