Ballerina – o poveste cu tâlc despre visurile la care nu trebuie să renunțăm

Nu sunt un mare fan al animațiilor de lung metraj ce rulează în ultima vreme pe marile ecrane. Nu am stat niciodată să analizez în profunzime cauza, dar înclin să cred că ochiul meu de adult se adaptează mai greu dinamismului împins uneori la extrem din producțiile de animație recente. Cu toate acestea, vreau nu vreau, sunt din când în când spectator în sala de cinema, căci mă supun dorințelor generației pentru care sunt create lungmetrajele animate cu pricina. Asta îmi dă ocazia să descopăr totuși uneori faptul că încă mai există în mine fărâme de copilărie, căci există momente în care mă las vrăjită de poveștile de pe ecran.

Ballerina, animația pe care am văzut-o ieri la cinema, mi-a prilejuit un astfel de moment magic. Am acceptat propunerea surorii mele de a merge la film cu cei mici inițial doar ca o variantă acceptabilă de a petrece o duminică după-amiaza de martie înnourat. Oricum, alte variante nu prea se profilau la orizont și o pauză de la îmbinat piese de Lego se impunea.

Am aruncat un ochi peste trailer, cu toate că hotărârea de a merge să vizionăm Ballerina era deja luată. Mi-a plăcut ce am văzut în prezentare, iar filmul în întregime m-a fascinat de-a dreptul. Și pe mine și pe Tudor, căci, am avut surpriza ca la finalul filmul să îl văd extrem de emoționat.

În esență, Ballerina este o poveste simplă, clasică aș putea spune, având ca personaj pricipal o fetiță ce visează să devină balerină. Felicie fuge împreună cu prietenul ei foarte bun, Victor, de la orfelinatul din Bretania în care au crescut, pentru a-și împlini visurile – ea pe acela de a deveni balerină, el de a deveni un mare inventator. Destinația lor, Parisul sfârșitului de secol al XIX-lea, pare a fi locul ideal în care fiecare dintre ei să își împlinească propriul vis. Aventurile prin care trece Felicie pentru a deveni, în final, balerină la Opera pariziană sunt pline de tâlc și de un umor fin, presărat cu tot felul de replici din care micii spectatori au cu siguranță ce învăța. Nu lipsesc nici personajele negative, nici cele comice, iar coloana sonoră și grafica filmului sunt minunate. Am petrecut o oră și jumătate într-o sală arhiplină și m-am bucurat ca un copil de poveste. Mi-am amintit, o dată în plus, că visurile în care crezi devin realitate mai devreme sau mai târziu. Și, ca fapt divers, am realizat abia acum că la un film 3D e mult mai palpitant dacă stai pe rândurile din față (noi am avut locuri în rândul al treilea, căci erau singurele disponibile). În plus, filmul mi-a stârnit câteva curiozități copilărești, care mi-au îmbogățit cultura cinematografică. Nu știam nimic despre Eric Summer, regizorul filmului și nici nu cred că aș fi fost tare curioasă să aflu, dacă nu mi-ar fi sărit în ochi faptul că regizorul este originar din Bretania, la fel ca și micuța Felicie.

Nu știu dacă de vină e mesajul moralizator al filmului, umorul copilăresc, povestea în sine ori romantismul Parisului care pe mine mă copleșește necondiționat în orice împrejurare, dar cert este că Ballerina a fost o alegere excelentă pentru o duminică la cinema cu copiii. Dacă nu l-ați văzut încă vă recomand să o faceți. Și nu e musai să aveți copii ca să vedeți filmul. Vă puteți furișa printre pitici, chiar și singuri sau cu un prieten bun, dacă vreți să vă deconectați total pentru vreo 80 de minute de la realitatea monotonă. N-o să vă pară rău, garantez!