Caut uneori ceva fără nume în scurgerea inegală a zilelor şi refuz aproape involuntar să mă întreb dacă nu cumva am găsit demult ceea ce căutam. Instinct primitiv de autoconservare sau poate mai degrabă voluptatea de a trăi continuu într-un paradox al regăsirilor periodice în cele mai neaşteptate circumstanţe în mijlocul cărora mă aflu cu sau fără voia mea. Bunăoară azi…
…credeam că ziua e pe sfârşite, că nimic nu are cum să se întâmple altfel. De fapt, dacă stau bine să mă gândesc, nu credeam nimic. Mergeam pe trotuar… în virtutea unei calme inerţii care-mi creează un fel de confort al rutinei cotidiene îndărătul căreia îmi e atât de uşor să-mi flutur gânduri şi emoţii al căror singur martor sunt doar eu. Traversarea străzii, spre parc, a devenit un gest la fel de banal ca spălatul pe mâini – e ca şi cum mi-aş spăla sufletul de impurităţi pragmatice inevitabile de care îmi place să cred că mă descotorosesc atunci când trec dincolo de poarta imensă, cu gratii prăfuite sub care se ascund pete vechi de rugină, mărturii tăcute ale unor anotimpuri trecute. Uneori mi se face dor… de ceva-ul fără nume…
Leave A Reply