Bună dimineața, Toamnă!

Îmi propusesem să scriu ieri rândurile astea. Doar că ieri… nu prea a fost toamnă, cum, de altfel, nici azi nu prea se simte adierea ei. Mi-am zis că totuși ar fi bine să păstrez tradiția (dacă o fi existând vreuna) și să mă pregătesc sufletește de anotimpul meu preferat, lăsându-mi gândurile în voia melancoliei care mă vizitează la feicare început de septembrie.

De vreo câțiva ani buni încoace îmi tot spun că toamnele mele sunt speciale și aștept cu nerăbdare și cu înfrigurare să văd ce-mi mai rezervă fiecare dintre ele, pe măsură ce își așteaptă rândul să-mi intre în viață. Mi-a trecut prin minte că le-aș putea aduna cumva, într-un exercițiu de memorie voluntar-involuntară, într-un soi de memorii autumnale. Mi-e teamă însă că asta mi-ar accentua sentimentul bizar de timp care se scurge din ce în ce mai repede, pe care îl nutresc din primăvară încoace și pe care unii l-ar traduce brutal în teamă de îmbătrânire.

În tot cazul, toamna aceasta, mai mult decât altele, e despre grijă… față de mine, față de cei dragi, față de totul acesta atât de relativ care ne aparține doar în mintea noastră. Mi-am început toamna cu ședințe de kinetoterapie, cu planuri alimentare, cu niște rezultate așa și așa la câteva analize pe care le-am tot amânat și cu fire albe care parcă se tot înmulțesc exponențial de la o vreme încoace. Exagerez, desigur! Existau de mai demult (firele albe, vreau să spun), doar că mi-am decalat eu fără voie programul la coafor în ultima lună.

Una peste alta, ideea că îmbătrânim cu fiecare toamnă care se ițește printre raze de timp, nu-mi dă pace. Știu, e prea devreme, poate, pentru astfel de gânduri. Și totuși… sunt zile în care privesc în jur și îmi reevaluez prioritățile și constat că sunt din ce în ce mai categorică în a mă descotorosi de tot ce simt că îmi zdruncină liniștea. Îmi dau seama că văd totul, dar totul, în altă lumină decât în alte toamne zbuciumate ale existenței mele. E firesc, desigur, să fie așa. Cred că știm cu toții cumva, că la un moment dat simțim altfel. Ne maturizăm, devenim mai înțelepți, îmbătrânim, ne regăsim… oricum am spune-o, este în procesul acesta ceva dureros, dar și ceva eliberator în același timp. Și e cu atât mai intens cu cât conștientizezi și te lupți să acceptți trecerea dintr-o etapă în alta.

Ieri dimineață, ca în fiecare an, de vreo șase încoace, Facebook mi-a amintit de Bruxelles și de cele trei săptămâni de septembrie petrecute acolo cu șase ani în urmă. Cât de multe aș schimba, dacă aș putea întoarce timpul înapoi… Nostalgii pripite în dimineți de toamnă, scăldate încă în leneveala verii acesteia neobișnuite… Nu cred că aș schimba nimic, în fapt! Toamna aceasta ar fi trebuit să merg din nou în orașul cosmopolit care mi-a devenit atât de drag în ultimii ani, ca să mă bucur de lansarea unui proiect inovator la care am lucrat de la începutul anului încoace. Pandemia a schimbat însă planurile, la fel cum a făcut cu toate planurile mele de călătorie până la finele lui 2020. Cumva, m-am împăcat cu gândul ăsta, pentru moment. Aștept. Și sper, încă, într-o revenire la normalitate.

Toamna aceasta e ciudată tare. E haos, e caniculă, e liniște bizară printre gândurile mele care nu se mai îmbulzesc nicicum să prindă formă în ceva. Și poate că tocmai asta îi este frumusețea. E liniște, multă liniște, în mine și… în mine. Și-n liniștea asta, îmi amintesc cu dor de acel „Bună dimineața, Bruxelles!” pe care-l rosteam cu încântare cu șase ani în urmă… și-l retrăiesc ca de fiecare dată cu fiori ce-mi alintă cafeaua din zori de zi, în imagini și culori atemporale, transformate într-un altfel de salut, șoptit în gând, doar pentru mine… Bună dimineața, Toamnă!