Cred că a devenit un obicei, unul bun zic, să evadez cu totul din griul cotidian al iernilor din ultimii ani în ținuturi îndepărtate, nu neapărat însorite, dar, în tot cazul, diferite de peisajul care îmi este atât de familiar. Așadar, în februarie, evadez! Doi ani la rând destinația a fost Parisul și probabil că ar fi fost și anul acesta dacă aș fi găsit niște bilete de avion la un preț mai decent. Dar nu a fost să fie. Așa că am ales Torino și, recunosc, alegerea a fost făcută mai degrabă din comoditate decât cu gândul la cine știe ce criterii turistice. Zborul direct Iași – Torino, la niște ore convenabile și la un preț foarte mic au fost principalele motive pentru care anul acesta merg în februarie la Torino și nu în altă parte. E drept că am ezitat un pic, căci toate recomandările au fost negative – oraș industrial, nu ai ce vedea, nu se compară cu Roma, Milano ori Napoli și așa mai departe. Mi-am asumat însă alegerea și am așteptat cuminte începutul lui februarie ca să evadez…
Și începutul de februarie a venit… mai curând parcă decât mă așteptam. Ne-am făcut bagajele în grabă, m-am minunat de cât de puține lucruri am pus în ele și… am pornit. E prima dată cred, când noi doi călătorim împreună pentru un sejur mai lung, fără mașină. E amuzant și în același timp provocator, pentru că ne dăm seama încă din aeroport că toate tabieturile noastre din călătoriile cu mașina trebuie înlocuite cu altceva. Ne adaptăm, căci suntem capricorni.
Zborul cu Blue Air nu iese din tiparele cu care m-am obișnuit de ceva vreme, totuși nu pot să nu remarc faptul că plecăm cu 15 minute mai devreme, datorită punctualității pasagerilor care s-au prezentat cuminți la poarta de îmbarcare cu mult timp înainte de orele prevăzute. Aterizăm tot cu 15 minute mai devreme, în ciuda turbulențelor de care am avut parte în cele peste două ore de zbor. Nu știu când s-a scurs timpul, căci, în ciuda criticilor pe care le aduc de multe ori companiei de zbor, ca de fiecare dată găsesc lucruri interesante de citit în revista din buzunarul scaunului. Trei interviuri îmi atrag atenția în mod deosebit și îmi propun să aflu mai multe despre Iulia Șchiopu, o pictoriță atipică din Brașov, despre un călător profesionist pe nume Tomislav Perko și despre Debbie Millman, o graficiană celebră în lumea brandurilor de succes.
Una peste alta, ajungem la destinație, cu un sfert de oră mai devreme, cum spuneam. Ne bucurăm însă degeaba, căci aventura noastră la Torino începe prost, cu un incident care îmi lasă un gust amar. Pe scurt… nimerim relativ rapid stația din care trebuie să luăm trenul spre oraș, cumpărăm bilete, însă după câteva minute, de pe partea cealaltă a peronului, un nene ne face semne și ne spune că trenul nu mai merge spre Torino și că ar trebui să ne întoarcem în stația de autobuz. Suntem cam derutați, dar urmăm sfatul. Avem noroc de o româncă cu care intrăm în vorbă. E de mulți ani în Italia și pare să știe cum funcționează lucrurile pe aici. Așteptăm destul de mult în stație, nici vorbă de autobuz. Ratăm o cursă a unei companii private, care, se pare, e de vreo trei ori mai scumpă. Suntem cam dezorientați, dar măcar nu suntem singurii. Lângă noi, la fel de nedumeriți, un domn italian și câțiva bărbați vorbind într-o limbă pe care îmi este greu să o identific, sunt la fel de nedumeriți. Românca se agită. Umblă de ici colo, ridicând mereu tonul la puștiul care o însoțește și care nu are mai mult de vreo șase ani. Se duce, întreabă, oprește un polițist, se agită și în cele din urmă conchide: nu mai trece niciun autobuz. Apoi ne propune nouă și tânărului domn italian să împărțim un taxi până la Stazione Dora, locul cel mai avantajos de oprire pentru fiecare dintre noi. Acceptăm imediat, căci altă soluție oricum nu avem. Tot ea găsește și mașină, căci suntem cinci cu tot cu copil. Călătoria până la Torino durează vreo 20 de minute și ne costă aproape 30 de euro, cu tot soiul de justificări ale șoferului, pe care le acceptăm în virtutea faptului că ne luase deja frigul. Doamna, al cărei nume nu l-am reținut, îmi povestește câte ceva despre ea. Stă în Torino din 2001, dar vrea să se întoarcă în țară după ce îi termină fiica liceul. Nu mai vrea Italia, îmi spune cu un fel de amărăciune pe care nu îndrăznesc să o cercetez mai mult. E nemulțumită rău de Blue Air – ”La Tarom e cu 20 de euro în plus, dar îți dă de toate gratis în avion și parcă zbori mai lin.” Mă mulțumesc să zâmbesc… Mă întreabă dacă am vent la shopping, îi spun că nu tocmai, că e mai mult o minivacanță. Îmi recomandă totuși să nu ratez cumpărăturile, căci sunt multe ”sconturi” în perioada asta. Ne luăm rămas bun în stazione Dora și ne vedem fiecare de drumul propriu.
Ne amuzăm de aventură… ce altceva am putea face… în câteva minute suntem la Hotel Fortino, care e învăluit într-o liniște bizară, de care ne bucurăm și pe fundalul căreia ne facem planuri pentru mâine. Tot ce ne dorim e ca vremea să țină cu noi… (va urma)
Leave A Reply