Ieri… ne împleteam pasager zâmbete ștrengare, pictate sub gene muiate-n rimelul somnambul al nopților albe. Visele ni se intersectau câteodată, la vreo răscruce de suflet, șoptită târziu în vreun suspin doar de noi auzit. Azi… pendulăm nestingheriți, mereu și mereu, între Ceva și… Altceva. Zâmbetele ștrengare s-au viclenit, căci
Uneori se face târziu în noi… Atât de târziu, încât ne închidem tăcuți, fără rost, în cafeneaua propriilor visuri, alungate din suflet și-mprăștiate răzleț prin ungherele minții. Ne așezăm dibuind pe întuneric la masa goală a tăcerilor de odinioară și depănăm tristeți inutile pretinzând că nimic din ce-am trăit
Câteodată, În visul meu rumen de copil, Se furişa târziu, tiptil, O aripă albă De înger pierdut În nopţi diafane dintr-un trecut Cu ceruri de sare Plutind pe sub mare, Ca-ntr-o poveste fără-nceput. Uneori, Îmi priveam cu zâmbet nătâng Lumina pală de pe umărul stâng Şi nu pricepeam De ce-mi încâlcesc, Într-un joc ştrengăresc, Umbre
El şi Ea – două planete suspendate în capete de curcubeu. Se întâlneau uneori în eclipse totale ascunse-n lanuri multicolore de flori. Se roteau încet, în ritmuri bizare, pe orbite imaginare din galaxii necunoscute şi-şi şopteau adevăruri sublime prinse în aripi de vise pierdute. Apoi, în vârtejuri de frunze interstelare, se pierdeau agonic, scufundându-se-n mare.
Mergea încet, cu pași aproape invizibili, pe aleea din fața casei, pe care pășise de atâtea ori cu hotărâre în ultima vreme. Își simțea sufletul ostenit de atâtea trăiri care-i invadaseră existența așa, deodată, ca și cum acolo, în ceruri, cineva rupsese nori de sentimente si dăduse drumul unei ploi de nostalgie care cădea necontenit
Am visat cândva, demult, într-o noapte dintr-o altă viaţă, că eram din nou copii şi că ne întâlniserăm undeva, la marginile lumii. La început nu ne vedeam… pluteam în neştire, învăluiţi în culori ireale, aşteptând să se facă lumină. Ne oglindeam privirile în linia orizontului, aşteptând în zadar să se întâmple miracole ascunse în constelaţii
M-am trezit dimineaţă cu un dor nespus de curcubeu… de ploaie caldă de vară împrăştiind simfonii lichide peste aleile pustii ale parcului în care-mi pierd urmele în fiecare zi, încercând să desenez în minte rătăciri închipuite în paşi de vals. Şi asta pentru că am avut un vis bizar, în care se făcea că eram
(Partea I poate fi citită aici) O vreme nu a mai vorbit cu nimeni. La școală era tăcută, răspundea doar când era întrebată, zâmbea atunci când era nevoie și părea că se transformase într-un copil model. În sinea ei plănuia însă o răzbunare prin cuvinte. De fapt, nu, nu era o răzbunare pentru că ea învățase
- 1
- 2