Câteodată, În visul meu rumen de copil, Se furişa târziu, tiptil, O aripă albă De înger pierdut În nopţi diafane dintr-un trecut Cu ceruri de sare Plutind pe sub mare, Ca-ntr-o poveste fără-nceput. Uneori, Îmi priveam cu zâmbet nătâng Lumina pală de pe umărul stâng Şi nu pricepeam De ce-mi încâlcesc, Într-un joc ştrengăresc, Umbre

El şi Ea – două planete suspendate în capete de curcubeu. Se întâlneau uneori în eclipse totale ascunse-n lanuri multicolore de flori. Se roteau încet, în ritmuri bizare, pe orbite imaginare  din galaxii necunoscute şi-şi şopteau adevăruri sublime prinse în aripi  de vise pierdute. Apoi, în vârtejuri de frunze interstelare, se pierdeau agonic, scufundându-se-n mare.

Mergea încet, cu pași aproape invizibili, pe aleea din fața casei, pe care pășise de atâtea ori cu hotărâre în ultima vreme. Își simțea sufletul ostenit de atâtea trăiri care-i invadaseră existența așa, deodată, ca și cum acolo, în ceruri, cineva rupsese nori de sentimente si dăduse drumul unei ploi de nostalgie care cădea necontenit

Am visat cândva, demult, într-o noapte dintr-o altă viaţă, că eram din nou copii şi că ne întâlniserăm undeva, la marginile lumii. La început nu ne vedeam… pluteam în neştire, învăluiţi în culori ireale, aşteptând să se facă lumină. Ne oglindeam privirile în linia orizontului, aşteptând în zadar să se întâmple miracole ascunse în constelaţii

M-am trezit dimineaţă cu un dor nespus de curcubeu… de ploaie caldă de vară împrăştiind simfonii lichide peste aleile pustii ale parcului în care-mi pierd urmele în fiecare zi, încercând să desenez în minte rătăciri închipuite în paşi de vals. Şi asta pentru că am avut un vis bizar, în care se făcea că eram

Partea I poate fi citita aici, iar partea a II-a aici. MElise a rostise atât de repede a doua variantă a compunerii, încât aproape că gâfâia când a terminat. Inima îi bătea tare. Simțea că doamna are să se supere, mai ales că aveau musafiri la oră, dar… nu putuse să scrie altfel. Nu avu

(Partea I poate fi citită aici) O vreme nu a mai vorbit cu nimeni. La școală era tăcută, răspundea doar când era întrebată, zâmbea atunci când era nevoie și părea că se transformase într-un copil model. În sinea ei plănuia însă o răzbunare prin cuvinte. De fapt, nu, nu era o răzbunare pentru că ea învățase

Avem nevoie de povești ca să nu uităm să fim din când în când copii. „A fost odată ca niciodată…” Nu, începutul acesta nu îi plăcuse niciodată MElisei, pentru simplul fapt că nu reușise să înțeleagă de ce toate poveștile pe care le auzise când era mică, la fel ca și cele pe care le