Regăsiri

Îmi răsună în minte întrebarea aceasta cu aer retoric de câteva zile, de când mi-a fost adresată cu o sinceritate dezarmantă, atât de spontană, încât nu am știut ce să răspund. În adâncul tăcerii mele stângace din seara în care întrebarea a fost rostită au început să se agite, pe rând, toate particulele ființei mele. N-am știut ce să răspund pe moment... și nu pentru că nu aș fi avut vreodată vreun vis în care să cred, ci pentru că m-am simțit, deodată, cuprinsă de un fel de teamă pe care timpul și experiențele de viață din ultimii ani mi-au injectat-o abil în suflet... teama de eșec, teama de a nu fi înțeleasă, teama de... nici eu nu știu prea …

Noapte albă și caldă de vară în miez de an ce se scurge cu viteză amețitoare, al cărei ritm l-am pierdut demult înadins... mă împresoară timid întunericul blând brăzdat de raze timide, cu liniște molcomă în jur și în mine. Am așteptat atât de mult noaptea aceasta, încât am și uitat că va veni într-un ceas târziu, cândva... Poposesc aici, în gânduri răzlețe așternute cuminte din vârfurile degetelor după multe luni de zile de absență... mai multe ca niciodată. Mi s-a părut întotdeauna că atunci când trăiesc prea mult și prea intens fiecare clipă, nu pot să o mai transform în cuvinte, că fericirea nu lasă loc de meditație și că în egoismul ei inocent nu-mi permite să o trăiesc, …

Mi-e dor de când mă știu... de mare, de răsărit, de toamnă, de stele, de aripi, de văpăi, de fluturi, de verde, de alb, de lumină, de... tot. Mi-e dor câteodată de mine însămi... de amintirea pierdută a unui ceva pe care am crezut că nu-l voi găsi vreodată. De câteva zile încoace însă m-a cuprins un dor nebun de zâmbet... de zâmbet candid care-mi luminează ființa doar pentru că ființa mea avea nevoie de lumină. Mi-e dor de albastrul indefinit în care zâmbetul meu se oglindește de la o vreme, fără să-i pese că-n lumea din jur e haos. Mi-e dor de pleoape care-mi desenează pe obraji, târziu, în noapte, clipe efemere de iubire prefăcută-n lumină de stele. Mi-e dor …

Uneori cerul e albastru, albastru sidef respirând așteptări încă netulburate de realitatea imediată… alteori e palid de boli nenumite născute chinuit din speranțe năruite, alteori e purpură vie adulmecând fiori înăbușiți în apusuri mistuitoare, rupte din celule flămânde în care pulsează viața, iar câteodată se face deodată gri, o infinită pânză de aer, monotonă și halucinantă în infinitatea ei ce te lasă neputincios… gri masiv, fără nicio pată străvezie care să-ți alimenteze dorința de a sfâșia pânza aceasta searbădă, către alte zări albastre. Și totuși, îl privești, așa gri cum este, în fiecare zi… fără să speri, fără să-ți mai imaginezi nimic, fără să înțelegi de ce. Păstrezi doar undeva în ființa ta primară, amintiri de sidef, risipite palid în …