Planificasem să pun pe blog alte articole înainte de a scrie din nou despre subiectul care îmi ocupă mare parte din existență de la o vreme încoace, dar uite că planurile nu-s bune nici de data asta. Căci după angoasa generată de faptul că timp de șase zile am așteptat să se repare un aparat de care depinde tratamentul meu postoperator, mi-am dat seama că mai am mult până când voi fi bine cu totul. Și nu mă refer la starea fizică, ci la cea mentală, desigur, căci acolo cred în continuare că e marea problemă a omului diagnosticat cu orice tip de cancer. Așadar, din nou despre…
Îmi tot spun că vreau să ajut prin ceea ce scriu în textele acestea pe cei care trec prin șocul și prin suferințele unui diagnostic greu de suportat, mai ales psihic. Acesta este și motivul pentru care mă încumet să folosesc numele „bolii care începe cu C”, așa cum delicat o numea o prietenă, la un moment dat, chiar în titlu. Poate să sperie sau să șocheze. Eu însămi simt un disconfort, însă e mai mult probabil ca astfel textele mele să ajungă acolo unde este nevoie de ele. Așa că… fără plânsete și fără dramă. Articolul acesta, la fel ca alte câteva care vor mai urma, este pentru cei care trec prin experiența asta sau au pe cineva drag care trece prin ea și vor să dea o mână de ajutor. Dacă nu te regăsești în niciuna dintre ipostaze, zic că ar fi mai nimerit să îți ocupi timpul cu ceva mai fain decât cu lectura rândurilor care urmează. Crede-mă, o spun fără ironie și cu tot respectul pentru timpul tău. Dacă vei avea nevoie totuși vreodată de rândurile acestea (eu sper să nu!), le găsești tot aici…
Acum că am terminat cu introducerea și justificările (in)utile, să revenim la lucruri mai pragmatice. Adevărul este că de cel mai mult ajutor aș fi avut nevoie în primele zile după ce am aflat diagnosticul. Și în următoarele săptămâni… Atunci a fost cel mai groaznic. Însă despre acel „atunci” nu am încă forță să îmi amintesc. Așa că scriu azi despre un „atunci” mai apropiat de prezent, cel de după operație, când nevoile sunt prezente și ele cu carul.
Pentru mine operația a fost un prim pas mare de tot spre a fi mai bine, în primul rând psihic. Nu știu dacă funcționează la fel pentru toată lumea sau dacă a fost doar modul meu de a percepe lucrurile, dar după operație am simțit pentru prima dată cu adevărat că pot să trec prin tot procesul ăsta și că pot să gândesc pozitiv și să fiu optimistă și toate celelalte pe care mi le tot repetau toți cei din jurul meu, fără să știe că în haosul în care mă aflam, nimic nu avea destul sens. Am povestit despre sentimentul acesta într-un alt text, aici. Acum, nu îți imagina că am devenit deodată zen și totul s-a colorat în roz. Nu. Dimpotrivă. Imediat după operație a fost greu, cum este, de altfel, după orice intervenție chirurgicală. Însă în mod paradoxal, greul ăsta m-a făcut să mă concentrez mai mult pe nevoile imediate și să nu îmi mai las mintea să zburde aiurea ca înainte, spre cele mai sumbre scenarii. Asigurarea unui minim confort fizic, reluarea treptată a unui stil de viață normal, reintrarea în circuit cum s-ar spune, toate astea m-au făcut să îmi dau seama că a-mi acorda mai multă atenție mie, în cel mai simplu și mai pragmatic mod, înseamnă enorm în situația dată.
Enumăr aici câteva lucruri ce pot părea banale, dar care mi-au ușurat teribil viața după operație. Sunt convinsă că lor li se pot adăuga altele, pe care eu le-am uitat deja, sau pe care le-au descoperit alte persoane care au trecut prin experiențe similare. Așa că dacă te regăsești printre ele și vrei să fii de folos celor care au nevoie de asta, nu ezita să lași alte idei în comentarii la articolul acesta.
Mersul pe jos, încă din prima zi
Faptul că m-am dat jos din pat chiar din prima zi după operație mi-a prins foarte bine. A dat un impuls teribil stimei mele de sine, în primul rând. Apoi, m-a ajutat să îmi treacă durerea de cap care m-a chinuit după anestezie. De asemenea, plimbatul ajută, din câte mi s-a spus, și la asigurarea drenajului, ceea ce te va face să scapi mai repede de „poșete”. Nu intru în detalii că nu-i rostul aici. Cert e că datul jos din pat și plimbatul postoperator ajută mult. Și dacă ți se pare monoton să te plimbi pe holul spitalului, îți sugerez să îți instalezi o aplicație de monitorizat pașii. Ia să vezi ce motivant e să ajungi de la maxim 200 de pași în prima zi la peste 2000 în următoarele.
Șervețelele umede antiseptice
Cu siguranță îți trece prin minte să iei cu tine șervețele umede, dar aprovizionează-te cu două pachete mari, antiseptice. Ele îți vor ține loc de duș în zilele de după operație. Nu e nimic mai mult de spus. Doar să le ai la îndemână.
Fașa elastică de la Octacare și leucoplastul Omnifix
Cât ești în spital, totul e sub control. pansamentul se schimbă la două zile, nu ai treabă cu fașa elastică sau cu alte accesorii. Treaba se schimbă însă un pic după ce te externezi. Va trebui să porți bandajul aproximativ trei săptămâni, până la scoaterea firelor, așa că ar trebui să îți procuri o fașă elastică bună. Aici deja cred că lucrurile diferă de la caz la caz, în funcție de tipul de operație – sectorială (conservatoare) sau masectomie totală, însă cred că indiferent de situație, fașa care mi-a fost recomandată mie de chirurg este utilă – Octacare de 20 cm/ 4,5 m sau, mai popular, fașă de 20 elastică, maro. O rolă de leucoplast elastic Omnifix îți va ușura munca de bandaj care la început o să îți cam dea bătăi de cap, mai ales dacă ai bustul mare.
Bustierele Triumph
Revenirea la normalitate se produce treptat, după scoaterea firelor. Alegerea unui sutien sau a unei bustiere potrivite poate deveni o provocare. Dacă înainte alegeai astfel de piese vestimentare după criterii exclusiv estetice, acum prioritățile se schimbă – confortul este pe primul loc. Este nevoie de accesorii care să asigure susținerea mușchiului operat și care să nu afecteze operația, în funcție de poziționarea ei. Din nou, lucrurile diferă de la caz la caz și în funcție de tipul de operație. Pe scurt, pentru o operație sectorială, laterală, recomand fără ezitare bustierele de la Triumph, colecția Triaction Extreme Lite N. Da, știu, sunt scumpe tare și dacă înainte treceai pe lângă buticul Triumph și aruncai doar un ochi în vitrină, acum e cazul să intri și să te simți răsfățată. Și apropo de prețuri, pe site-ul triumphstore.ro sau pe lenejerietriumph.ro au adesea reduceri. Nu, nu m-au plătit să le fac reclamă, dar recunosc că am devenit clientă fidelă.
Programarea la coafor
Și dacă tot ai devenit o divă, nu uita să îți faci o programare la coafor încă de când ești în spital. Vorbesc serios! Nu e doar de fițe, ci necesară. Până vei putea mișca din nou normal brațul afectat și el de operație, indiferent că este stângul sau dreptul, spălatul pe cap este o provocare. Iar după zilele de spitalizare, în care pieptănatul este și el un fel de sport extrem, mai ales dacă ai părul lung, nimic nu este mai reconfortant decât o vizită la coafor, pentru un spălat și un coafat lejer, crede-mă pe cuvânt.
Cafeaua cu lapte (sau orice alt tabiet)
Am avut maaare, mare noroc de oameni frumoși în jurul meu, inclusiv cât timp am stat în spital. Sunt dependentă de cafea, recunosc. Și dacă la alte „vicii” aș putea renunța oricând fără prea mare dificultate, la cafea… niciodată. Evident, înainte de operație și în primele două zile după nu am avut voie să beau cafea și asta m-a tulburat rău de tot. Tind să cred că migrena groaznică de după operație n-a fost doar de la anestezie… În fine, cert este că prima gură de cafea de după operație a fost balsam. Apoi, în următoarele dimineți, cele două trei guri de cafea cu lapte care mi-au fost îngăduite au fost energizantul meu perfect și prilejul de a depăna mental amintiri din călătorii de vacanță în care aroma cafelei mă inspira să scriu, să simt, să trăiesc. Poate că nu neapărat cafeaua se numără printre pasiunile tale, dar ceea ce vreau să spun este că un mic tabiet reluat la scurt timp după operație, te ajută mult să îți recapeți tonusul.
Exercițiile pentru mână
După operație, mobilitatea brațului aferent va avea de suferit destul de mult. Mi s-a explicat faptul că scoaterea ganglionilor din axilă vine la pachet cu faptul că sunt atinse unele terminații nervoase și de aici amorțeala dubioasă din braț – amorțeală despre care am fost avertizată că va dispărea greu, după luni bune sau… nu va dispărea niciodată. La o lună și jumătate după operație, amorțeala mea s-a ameliorat mult, aproape că nu o mai bag în seamă. M-oi fi obișnuit cu ea… Am încercat să îmi mișc mâna cât mai aproape de normalitate, fără a face efort exagerat, fără a ridica greutăți și cu grijă maximă pentru protecția ei; chirurgul mi-a spus că va trebui să am în vedere faptul că orice mică zgârietură, arsură sau alt accident de genul acesta poate degenera în infecții complicate, dat fiind faptul că circulația limfatică nu mai este normală în brațul cu pricina. La început a fost cam stresant pentru mine tot volumul ăsta de informații, plus senzațiile ciudate – amorțeală, durere, imposibilitatea de a ridica complet brațul etc. Cu timpul toate astea au devenit parte din procesul de recuperare. Am apelat și la kinetoterapie și tare bine mi-a prins o primă ședință. Abia o aștept pe următoarea, căci între timp am început și radioterapia și constat pe propria piele (sau mai bine zis pe propriile brațe), că după ședința de kineto, cele 10 minute de radioterapie trec mult mai repede, în sensul că tensiunea din brațul șubred a cedat mult.
Faptul că mi-am făcut singură injecțiile Fraxiparine
Nu e mare lucru să îți faci singur anticoagulantul după ce te externezi. De altfel procedura este explicată și pe prospectul injecțiilor, ceea ce mă duce cu gândul la faptul că majoritatea persoanelor care trebuie să își administreze Fraxiparine o fac singure. Pentru mine a fost însă un mic șoc când doamna asistentă din tura de dimineață a vrut ca, înainte să mă externez, să îmi arate cum să îmi fac singură injecțiile. I-am zis că îmi e frică și că are cine să mi le facă. La fel i-am zis și doamnei de la farmacie care m-a întrebat cu amabilitate dacă știu cum să îmi administrez injecțiile. Mă treceau toate transpirațiile numai la gândul că aș putea să îmi introduc singură un ac în burtă. Așa că am apelat la doamna Silvia, pe care o cunosc de ani buni, fostă asistentă medicală, cu experiență și care se întâmplă să locuiască aproape de mine. S-a amuzat când i-am spus că eu nu pot să fac așa ceva și mi-a promis că în maxim 5 zile îmi voi face singură injecțiile, după ce mă asistă ea. Și așa a și fost. Din 14 injecții, 9 mi le-am făcut singură și asta a mai pus o cărămidă la starea mea de bine și la sentimentul acela că pot să trec prin orice, despre care am mai povestit anterior.
Operația în sine nu este complicată și sunt convinsă că sunt alte intervenții chirurgicale mult mai complexe și care necesită o recuperare mai îndelungată. Nu operația este marea problemă, ci diagnosticul în sine și toată avalanșa de gărgăuni pe care o declanșează în creierul pacientului. Sunt multe lucruri mărunte care îți pot ușura viața după o astfel de operație. Este important să le descoperi și să te bucuri de ele și să le transformi din lucruri mărunte ce sunt, în mici victorii personale care-ți îți vor reda pas cu pas încrederea în tine.
În 2020, peste 2,3 milioane de femei au fost diagnosticate cu cancer de sân și sau înregistrat 685 000 de decese la nivel global. La sfârșitul anului 2020, existau 7,8 milioane de femei în viață care au fost diagnosticate cu cancer de sân în ultimii 5 ani, ceea ce îl face cel mai răspândit cancer din lume. (sursa: World Health Organization)
Leave A Reply