Ieri Centrul Pentru Jurnalism Independent a împlinit 23 de ani. Am aflat acest lucru de pe pagina de Facebook a Ioanei Avădani, omul căruia îi datorez câteva lucruri esențiale, ce au produs în mine metamorfoze al căror sens exista de mult timp în stare latentă undeva în subconștientul meu, dar pentru producerea cărora a fost nevoie de un declic ce a avut loc în cadrul unor experiențe unice, care m-au schimbat pe mine ca om înainte de orice altceva.
Nu am găsit răgaz să vorbesc aici pe blog despre experiențele acestea care mă leagă de CJI, de Ioana și de Cristina, nu pentru că nu le-aș fi acordat importanța cuvenită, ci pentru că purtând mereu în mine amprenta lor, mi-am tot spus că voi putea vorbi oricând despre ele. Și într-un fel așa și este, pentru că sunt experiențe al căror ecou se simte în tot ceea ce fac de câțiva ani încoace. Și pentru că azi dimineață, când mi-a căzut sub ochi postarea Ioanei am rememorat instantaneu o mulțime de clipe pe care nu le-aș fi trăit dacă nu ar fi existat CJI, mi-am spus că este momentul să împărtășesc și sub această formă experiențele acestea, în câteva rânduri care, fără pretenția de a surprinde tot ce au însemnat ele pentru mine, au rostul lor…
CJI mi-a dărâmat stereotipuri, m-a învățat să accept diversitatea și să-i fac și pe alții să o accepte
Oricât de emfatic ar putea să sune, îi datorez CJI-ului schimbarea mea de mentalitate în ceea ce privește acceptarea diversității. S-a întâmplat în 2015, la școala de vară pentru profesori ”Predau diversitate la orele mele și elevilor le place!”, un proiect inițiat și derulat de Centrul Pentru Jurnalism Independent, în parteneriat cu Norsensus Media Forum (Norvegia). Ne-am adunat, la final de august, 20 de profesori din toate colțurile țării, undeva în vârf de munte, pe lângă Bran, la Moeciu, mânați de dorința de a schimba lumea, atât cât ne-o poate permite ipostaza de profesor (și ne-o permite cu vârf și îndesat!). Timp de o săptămână am discutat despre stereotipuri, despre diversitate, despre hate speech, despre libertatea de exprimare și despre limitele ei, despre discriminare… Am discutat, am făcut exerciții, ne-am pus rând pe rând în pielea elevilor noștri și a celor care, dintr-un motiv sau altul devin victime ale propriilor mentalități înguste. Ne-am demontat nouă înșine stereotipuri pe care poate nici nu știam că le purtăm în noi, ca o povară a unui trecut în care astfel de traininguri pentru profesori erau o utopie. A urmat un an plin de activități făcute în școală, ca o continuare firească a ceea ce am învățat în timpul școlii de vară, și de prilejuri în care tot ceea ce am acumulat s-a dovedit a fi de real folos. Și nu mă refer doar la prilejurile educaționale, ci la situații variate din viața de zi cu zi, în care, datorită cursului la care am participat, am privit lucrurile în mod diferit decât aș fi făcut-o dacă experiența ”predau diversitate” ar fi lipsit din viața mea…
CJI m-a ”educat media” și m-a făcut să am curajul să nu accept ceea ce nu trebuie acceptat
A doua experiență revelatorie pe care mi-a produs-o CJI se datorează tot unei școli de vară, la care am participat anul acesta – ”Predau educație media – Laboratorul de educație și cultură media” – un proiect amplu, ce se constituie, de fapt, într-un program strategic, prin care se vizează introducerea de elemente de educație media în programele pentru studiul disciplinelor umaniste din ciclul liceal. Programul, care se derulează în parteneriat cu Romanian-American Foundation este unul de anvergură și care, așa cum declară Ioana într-un interviu pentru Dilema Veche, ”țintește direct în inima balaurului”. Care balaur? Cum care?! Cel cu care ne luptăm, zilnic, fără ca uneori să conștientizăm… cel cu multe capete, ca-n poveste, pe fruntea cărora stă scris ”manipulare”, ”fake news”, ”propaganda”, ”dezinformare” și alte astfel de cuvinte care au devenit în ultima vreme realități cutremurătoare ale vieții noastre cotidiene. Programul oferă unui număr de 90 de profesori șansa de a schimba ceva în sistemul educațional românesc, aducând educația media în clasă. Eu am avut norocul de a face parte din prima serie de 24 de profesori care au participat anul acesta la Cund, în inima Transilvaniei, într-un peisaj ireal, la prima școală de vară din program. Au fost șase zile uluitoare, din toate punctele de vedere. Am simțit rând pe rând curiozitate, bucuria de a descoperi că sunt un om atât de open mind, frustrarea de a înțelege cât de multe lucruri nu funcționează în țara asta și mai ales de ce nu funcționează, extazul de a fi înconjurată de oameni care gândesc la fel ca mine, exuberanța de a pune la cale planuri mărețe care să schimbe mentalități și, inevitabil, regretul de a mă despărți de acești oameni minunați la finalul unei săptămâni de intense arderi intelectuale și emoționale. Ce s-a întâmplat la Cund?! E greu de transpus în câteva rânduri, trebuie să fi fost acolo măcar o zi ca să poți înțelege exuberanța. Am fost rând pe rând profesori, elevi, jurnaliști, oameni obișnuiți, ingineri, derdieni… Am construit, am deconstruit, am creat, am analizat, am reperat greșeli, am dat soluții… și din fiecare experiență am rămas cu niște câștiguri fantastice care, cel puțin în cazul meu, și-au pus amprenta asupra atitudinii cu care am început noul an școlar. Și acesta este abia începutul…
Scria Ioana în postarea de ieri că CJI ”mai poate multe și mai vrea să facă multe. Să fie acolo unde e nevoie de el și acolo unde nevoia se ascunde încă, dar pândește”. Și asta nu poate decât să mă bucure, căci, într-un sens anume, fără a fi deloc patetică, eu cred că CJI schimbă mentalități, schimbă oameni, schimbă vieți!
La mulți ani, CJI!
Leave A Reply