M-am gândit mult și bine dacă să încep sau nu să scriu pe blog și despre subiecte legate de stilul de viață, de alimentație sau pur și simplu despre lucruri despre care de obicei nu vorbesc, fără legătură cu cele despre care scriu de obicei. Am cântărit bine, așa cum, de la o vreme încoace, m-am obișnuit să fac în aproape tot ceea ce întreprind. Și am decis că da, voi scrie și despre asta, pentru simplul fapt că viața mea nu este doar despre proiecte, despre cărți, despre școală sau despre reverii profunde, ci este și despre sănătate și despre lucruri aparent mărunte, dar vitale.
Fără a avea intenția de a-mi transforma blogul în altceva decât ceea ce mi-am propus să fie din momentul în care l-am plăsmuit cu ani în urmă, un popas în mine însămi, am decis că e rost de o rubrică nouă, căreia momentan nu-mi vine în minte cum să-i spun altfel, decât simplu, la fel cum vrea și ea să fie de fapt, „Rutină”… Și ca să nu mai lungesc vorba, încep cu textul acesta o serie de articole despre alimentație. Nu, nu am devenit vreun guru într-un domeniu care e mult mai sofisticat decât pare la prima vedere și nici nu mă plătește careva să promovez produse minune. Așa că dacă ai ajuns să citești până aici, zic să mai zăbovești un pic și să vezi despre ce e vorba…
Așadar, cum am slăbit 15 kilograme în 9 săptămâni? Ne neapărat că ar interesa pe cineva povestea în sine, dar știu că sunt mulți cei care suferă din cauza kilogramelor în plus, au complexe pe care le ascund, nu vorbesc despre asta, ignoră sau se prefac că nu au nicio problemă și își reprimă o mulțime de emoții care nu fac decât rău. N-o s-o fac acum pe-a psihologul, pentru că nu sunt și nici nu mi-aș dori asta. Ceea ce vreau să spun este că atunci când vrei să slăbești există întotdeauna un motiv mai profund decât acul cântarului. Este acel moment de revelație (nu, nu e prea mult dacă îi spun așa), în care îți dai seama că ai nevoie de o schimbare și că da, schimbarea asta înseamnă să slăbești, oricât de patetic pare că sună la prima vedere.
Pentru mine revelația asta s-a produs la sfârșitul acestei veri și a fost un cumul de momente petrecute cam în aceeași perioadă. Primul, clasic aș spune – momentul în care mi-am făcut bagajul pentru mers la mare și nu am putut pune în ele câteva dintre haine pentru că nu mă mai încăpeau. Al doilea – o poză de vacanță, alături de prietena Dana, în care arăt într-un mare fel (și nu, nu e aparatul foto de vină). Al treilea deja nu mai poate fi trecut la categoria mofturi – dureri acute de spate, control la medic, tratament și indicația prietenoasă a doamnei doctor de a slăbi câteva kilograme, căci pentru coloană contează… La toate astea se adaugă o stare semi-depresivă pusă pe seama venirii toamnei, dar legată de fapt de o nemulțumire pe care mi-a fost greu să o recunosc pentru că mi se părea nedemnă de creierul meu și de intelectuala care sunt – aceea că nu îmi mai plăcea cum arătam. Da, oricât de stupid sună, oricâte doctorate ai și oricâte cărți citești și oricâte proiecte menite să schimbe lumea faci, există momente în care te uiți în oglindă și îți spui că nu îți place ceea ce vezi. Aș fi ipocrită să nu recunosc! Bun, acum că mi-am pus cenușă în cap pentru tot amalgamul de emoții negative pe care le-am resimțit pe la finalul lui august, să vedem care-i treaba cu slăbitul.
Nu sunt adepta dietelor drastice și nici nu voi fi niciodată obsedată de așa-numitul stil de viață sănătos, dar am ajuns la concluzia că organismul te trage oricum de mânecă atunci când îl ignori. Și că e bine să nu-l ignori cu totul, pentru că în cele din urmă asta se răsfrânge asupra a tot ceea ce faci. În ziua în care am decis că voi slăbi 20 de kilograme am știut de la început că nu voi putea să fac asta de capul meu, pentru că nu e ușor și nici sănătos să scapi oricum de 20 de kilograme. De ce 20? Pentru că așa mi-a intrat mie în cap de când eram adolescentă, că greutatea ideală este egală cu numărul de centimetri pe care îi ai peste un metru – eu am 1,70, deci 70 de kilograme ar fi ideal. Da, calculul e bun… am pornit, în august, de la 91 de kilograme. Nu, nu se vedeau (sau cel puțin așa mi se părea mie și așa îmi spuneau, politicoși, cei din jur), pentru că sunt înaltă, pentru că am fața ovală, pentru că știu să îmi aleg haine care să ascundă ce e de ascuns, pentru că… o mie de alte motive inventate. Dar… mă vedeam eu și asta era tot ce conta. Revenind la ținta mea de 20 de kilograme, nu știu dacă e subiectivă, dacă e ideală sau cum o mai fi. Cert este că atunci când am avut 70 de kilograme, cu ani în urmă, îmi era mai bine.
Spuneam că unul dintre lucrurile pe care le-am știut de la început a fost că nu voi reuși să slăbesc singură, pentru că nu mă pricep la alimente decât la un nivel mediocru, care include informații de genul: pâinea îngrașă, legumele conțin vitamine și dulciurile îți cresc glicemia. Așa că primul și marele pas a fost să apelez la Anca, pe care o cunosc de suficient timp încât să am încredere în ceea ce face; pentru că da, mărturisesc, nu sunt omul care să aibă prea ușor încredere în nutriționiști. Nu am nimic cu breasla lor, e o meserie nobilă, însă am scepticismul meu subiectiv. Pe Anca o cunosc însă din suficiente împrejurări pe care nu le povestesc acum aici, așa că am pornit din start cu un plus de încredere și cu gândul că cineva mă va ajuta în călătoria mea. Am lucrat de la început doar online, mi-a explicat cum să mă cântăresc, cum să mă măsor și ce reguli de bază ar trebui să am în vedere atunci când încep dieta. Nu știu cum lucrează nutriționiștii în general, însă ceea ce mi-a inspirat mie încredere încă de la început în colaborarea noastră, a fost faptul că totul, dar absolut totul s-a bazat pe comunicare. Am ținut mai întâi un mic jurnal alimentar, pentru a vedea care îmi sunt obiceiurile alimentare și ce ar trebui schimbat. Am discutat despre stilul meu de viață, despre antecedente medicale, despre ce simt că este sau nu este în regulă. Apoi, într-o dimineață, am primit programul pentru primele două săptămâni. Arăta rezonabil și trebuie să mărturisesc că în niciuna dintre zilele de când țin dieta personalizată recomandată de Anca nu m-am luptat cu foamea. Nu știu ce și cum face, dar a reușit în aceste nouă săptămâni să îmi schimbe total modul în care mănânc și nu numai…
În linii mari, am slăbit cele 15 kilograme în 9 săptămâni, urmând un regim alimentar personalizat, prescris de nutriționist și încercând să îmi corectez comportamente alimentare care nu erau la locul lor. Nu cred că am făcut ceva spectaculos, ci pur și simplu am început să fiu mai atentă la ceea ce mănânc, dar și la cât mă odihnesc, la cât mă consum pentru un milion de lucruri inutile de peste zi. De exemplu… înainte nu beam apă decât când îmi era sete, acum beau măcar 1 litru și jumătate pe zi; înainte nu mâncam micul dejun, acum nu renunț niciodată la el; înainte mâncam dezorganizat, cu distanțe foarte mari între mese, acum încerc (chiar dacă nu reușesc tot timpul) să nu am o distanță mai mare de 3 ore între două mese. Regimul urmat nu este unul drastic, ci include aproape de toate, aș putea spune. Ceea ce cred că este important e numărul de calorii (calculate de Anca în momentul în care îmi face dieta) și categoriile de alimente consumate, precum și combinațiile lor, de care, evident, Anca ține cont atunci când îmi creează meniurile.
Recunosc că, în timp, a devenit comod să știu că cineva decide pentru mine ce trebuie să mănânc săptămâna următoare… și aștept cu nerăbdare să văd ce mi-a mai pregătit Anca de la o săptămână la alta. E cumva un fel de confort psihic, pentru că știu că nu am cum să dau greș și tot ce am de făcut este să urmez ceea ce scrie pe hârtie. Știu, sună ciudat pentru o persoană ca mine, obișnuită că coordoneze lucruri, să dirijeze, să creeze. Dar, credeți-mă, avem nevoie de astfel de etape în viață… sau cel puțin eu una simt că aveam nevoie de așa ceva – de un specialist nutriționist care să aibă grijă de ceea ce mănânc și să mă motiveze să slăbesc un număr de kilograme, nu doar pentru că așa mi-am propus, ci pentru că știe că asta va avea multiple efecte benefice. Cine mă cunoaște, știe că nu sunt omul care să facă inutil compromisuri de genul acesta.
Cred că dincolo de cele 15 kilograme pierdute și mai importante sunt alte efecte ale procesului în sine și o mulțime de lucruri pe care le-am învățat despre mine, din simplul fapt că mi-am schimbat unele obiceiuri pe care le căpătasem fără să îmi pun problema cum sau de ce. Nu sunt în măsură să dau sfaturi, cel puțin nu în ceea ce privește problema asta, a slăbitului, dar ce pot spune cu certitudine este că nu există „nu pot”. Chiar nu există! Iar dacă simți că este cazul să faci ceva în privința asta, singurele lucruri de care ai nevoie neapărat sunt: unul sau câteva momente de „revelație” în care să conștientizezi că ai nevoie să slăbești (aici nu te pot ajuta prea mult, dar dacă îți acorzi un pic mai multă atenție, sunt convinsă că revelațiile se vor produce); un medic nutriționist care să știe ce face (ți-o recomand cu drag pe Anca Buruciuc, pentru că pe lângă faptul că este specialistă în domeniu, cu rezultate dovedite, este și un om extraordinar, cu o flexibilitate și cu o intuiție care nu au cum să nu rezoneze cu nevoile cuiva care îi cere ajutorul); puțină voință (nu foarte multă, ci doar atât cât să îți amintească de faptul că faci asta pentru tine și că organismul tău merită toată atenția ta). Desigur, dacă mai ai și susținerea celor din jur, a familiei, așa cum o am eu, atunci totul e perfect. Restul… alimente, proporții, gătit, restricții, sunt doar detalii cu care te obișnuiești din prima săptămână. Dacă încă nu crezi asta, te invit să urmărești în continuare rândurile pe care le voi mai lăsa pe aici despre experiența slăbitului sănătos care, deși nu pare a fi din categoria experiențelor profunde, înseamnă de fapt mult mai mult decât a scăpa de niște kilograme în plus.
PS: Nu, n-o să pun poze cu „înainte” și „după” pentru că nu cred că e neapărat relevant. E suficient că mă văd în fiecare dimineață în oglindă și-mi încep ziua cu optimism și cu o stare de bine, în ciuda tuturor detaliilor care mă apasă peste zi. 🙂
You might also like
Leave A Reply