Cum l-am descoperit pe  Liviu Nechita

Mi se întâmplă uneori să descopăr în orașul acesta în care mi-am petrecut cea mai mare parte din viață lucruri uimitoare și să mă minunez de faptul că în toți acești ani de când îi bat străzile mi-au fost străine. O stradă, o clădire, un loc de unde apusul e splendid întotdeauna, un om special rătăcit printre atâția alții banali, un cântec, o umbră de ceva… care-mi face sufletul să vibreze așa, din senin, doar la gândul că minunile există și au existat în tot acest timp aproape de mine.

Astfel de gânduri m-au încercat sâmbăta trecută când, la invitația unui prieten drag, am participat la spectacolul dedicat lui Liviu Nechita, odată cu lansarea In Memoriam a celui de-al treilea album al său, ”Vieți desenate”, la trei luni de la dispariția artistului. Mărturisesc, că înainte ca Marius Matache să-mi spună despre eveniment, nu știam nici despre faptul că el va avea loc (și aici cred că cei care s-au ocupat de promovare ar trebui să aibă o bilă neagră, căci, de obicei nu-mi scapă prea multe din ceea ce se întâmplă pe plan cultural la Iași) și, spre regretul meu, nu știam mai nimic despre Liviu Nechita. Singurul reper era trupa Prefix 032, al cărei membru a fost și care îmi amintește cumva de adolescență și de vremurile, efemere ce-i drept, când am cochetat o vreme cu folkul, în al cărui univers diafan am pășit cu ajutorul Petronelei Baldovin, care pe vremea aceea ținea cursuri de chitară pe undeva pe la Râpa Galbenă. Spectacolul mi-a produs nostalgii… Pe scenă – poetul Andrei Maftei, care nu are cum să nu te cucerească, iar alături de el Cezar Popescu, Marius Matache și Nicu Alifantis. În sală, o sală plină, cum nu văzusem de mult timp la Ateneu – public amestecat, din trei generații… prieteni ai artistului, iubitori de folk ori invitați, cum am fost și noi, care au re-descoperit farmecul unui gen muzical ce stă adesea în umbra altora.

Cu două lucruri am rămas în suflet, dincolo de bucuria unui spectacol frumos, după seara petrecută la Ateneu… cu sentimentul de a mă fi aflat pentru aproape două ore în mijlocul unor oameni frumoși aflați într-o armonie suavă pe care numai chitara și poezia împreună o pot crea și cu încântarea de a fi descoperit, chiar și așa, târziu, un om pe care mi-ar fi plăcut să-l cunosc aievea… Liviu Nechita. Și pentru asta, îți mulțumesc, Marius!