Dimineață am plecat din nou ultima din albergue. Am mâncat în tihnă tarta de portocale cumpărată aseară din supermarket și un iaurt cu migdale. Am împărțit-o cu Diane, căci era imensă. Marin mi-a lăsat pe masă, în mica bucătărie de la Atrio, două plicuri de Nescafe. Azi nu mă grăbesc nicăieri. Tot ce am de făcut e să ajung la Sarria, care e la 17 km, dacă o iau pe varianta San Xil. Elisa, Jose și Marin au stat aseară tot aici, la Atrio, dar nu am interacționat prea mult cu ei. Cred că ieri toată lumea a fost cam buimacă după ceața de la O’Cebreiro și după ploaia care ne-a însoțit până la Triacastela. Elio a plecat și el înaintea mea. L-au oripilat dimineață doi gândaci negri, minusculi, pe care i-a descoperit pe pat. Am citit despre acești bed bugs prin mai multe articole despre albergues și chiar mă întrebam de ce nu i-am întâlnit până acum. Dar mi se pare straniu să aud de ei tocmai aici, în cel mai fain albergue în care am stat până acum pe Camino Frances. În fine, oricum plecăm mai departe, așa că nu-mi bat capul cu detalii neimportante.
Jose a făcut o rezervare la Sarria pentru ei trei, la albergue A Pedra. L-am rugat să mai sune încă o dată și să mai rezerve un loc și pentru mine. Dimineață am găsit cartea poștală de la Elio pe pat, cu câteva cuvinte scrise pe verso, în italiană. I-am mulțumit înainte să plece. Mi-a spus că mi-a înapoiat-o acum, ca să nu-mi fac griji că nu o voi mai primi, dar că el crede că oricum ne vom mai vedea și azi și în zilele următoare.

În timp ce îmi beau cafeaua mă trezesc că fac inventarul locurilor de cazare de azi. Elisa, Marin și Jose stau la A Pedra, eu la fel, Elio e indecis, nu și-a rezervat nimic, iar Clara stă oricum la hotel. Vom fi oricum cu toții în Sarria. Nu știu de ce, dar asta îmi dă o stare de bine incredibilă, chiar dacă până la Sarria cel mai probabil voi merge singură. Vremea e bună azi. Triacastela arată chiar bine în lumina dimineții. La ieșire mă întâmpină cele două borne cu opțiunile. Drumul prin Samos e mai ușor, dar mai lung cu vreo 9 km. Mănăstirea din Samos este un loc important în pelerinajul religios de pe Camino, dar ceva îmi spune că nu vreau să merg pe varianta Samos. Și nu știu dacă e legat neapărat de numărul de kilometri. Până să mă decid, mă ajunge din urmă Claudia. Keira e trează, căruțul alunecă ușor pe asfalt. Au dormit azi noapte în Fillobal, iar azi vor ajunge în Sarria, dar Claudia îmi spune că s-ar opri totuși în Samos, pentru că și-a dat seama că ajunge prea repede la Santiago. Cum vine asta? Să ajungi prea repede la Santiago?! Îi admir din nou curajul de a face Camino împreună cu micuța Keira. Mă întreb în sinea mea care o fi motivația ei, dar asta e o curiozitate la care probabil nu voi avea răspuns, așa că o păstrez pentru mine. Îmi iau la revedere și plec spre San Xil.


Drumul e foarte plăcut, prin pădure, pe coasta unui deal; nu e nici prea cald, nici frig ca ieri. Îmi place. Habar n-am prin ce sate urmează să trec azi. Abia aștept să ajung în Sarria și să mă întâlnesc cu ceilalți, pentru că pe drum e puțin probabil că ne vom întâlni. Nu-mi vine să mă opresc deloc azi, am o poftă nebună de mers. Călcâiele încă îmi sunt pline de bătături, dar m-am obișnuit, nici nu le mai simt. 17 km e foarte puțin față de ieri și e foarte puțin în general. Am mers o bună bucată de drum pierdută în gânduri despre Camino și despre ce va urma după ce termin. Aproape că nici nu îmi amintesc prea clar pe unde am trecut azi, înainte de casa pictorului. De fapt din drumul de azi îmi rămân în minte două case magice, un cais pitic cu caise durdulii și multe tufe de hortensii colorate, împrăștiate la tot pasul.

Prima oprire a fost la casa pictorului, în mijlocul pădurii. Arthur Manton Lowe este un pictor care are o mică galerie de artă chiar pe Camino. E un loc minunat, în care tot ce ai de făcut este să te lași în voia imaginației. Desenele lui Arthur sunt atât de frumoase. Fragilitate e cuvântul care mi-a venit în minte tot timpul cât m-am uitat la ele. Căsuța e plină de culoare și deși sunt înghesuite în ea un milion de lucruri, toate sunt într-o armonie pefectă. Arthur e mereu prin zonă, dar nici nu-i simți prezența. Pelerinii vin mereu, intră și ies, unii cumpără tablouri, alții cărți poștale. Totul e cu “autoservire”. Unele picturi au prețul scris alături, altele sunt cu donație. Doamne, e atât de plin de viață locul ăsta! Claudia și Keira au ajuns și ele, odată cu un grup mai mare de tineri. Arthur i-a pictat în carnetul de pelerin o miniatură cu ea și Keira mergând pe Camino. Nu-mi vine să mai plec de aici!


O bună bucată de drum m-am gândit la mica galerie de artă. Arthur trebuie să fi fost și el pelerin. Apoi mi-am amintit de olandezul din Santa Catalina de Somoza și de barul lui, apoi de familia de pelerini din Navarette care avea o mică afacere în jurul bisericii, apoi de voluntarii pe care i-am întâlnit prin unele dintre albergues. Mă gândesc ce i-o fi determinat pe oamenii ăștia să se întoarcă pe Camino. Și cred că sunt mulți ca ei… Cu gândurile astea în cap și cu același entuziasm pe care îl am de dimineață am mers o bucată bună de drum. M-am întâlnit cu mulți pelerini, dar am observat că de la o vreme nu ne mai spunem “Buen Camino!” sau oricum, aud mult mai rar cuvintele astea, deși oamenii cu care mă întâlnesc sunt mai mulți. Am trecut pe lângă o oază de relaxare, dar n-am intrat. Am tras cu ochiul în ceea ce se voia a fi un fel de curte, plină cu chestii colorate, iar în mijloc era o masă plină cu bunătăți. Nu știu de ce nu m-am oprit, nu sunt obosită deloc și vreau doar să merg mult și bine. Drumul prin pădure îmi dă o stare de liniște. Oare cum o fi la Sarria? Am auzit că de aici începe aglomerația și că ultimele zile pe Camino sunt diferite, că ar fi mai mult un traseu turistic decât unul spiritual. Poate că de asta nici nu mai simt oamenii nevoia să își ureze “Buen Camino!”…

Mi-a atras atenția un indicator care spune că la 300 de metri în afara Camino se află un loc numit Casa del Alquimista. Mă întreb ce-o fi locul ăsta. Cel mai probabil o cafenea. Dar ce idee să îți faci o cafenea la 300 de metri în afara drumului! Păi câți pelerini sunt dispuși să se abată 600 de metri în total pentru o cafenea, când e plin Camino de locuri de popas? Peste vreo 200 de metri îmi apare din nou indicatorul către Casa del Alquimista. Îl ignor din nou și-mi spun că trebuie să fie disperați rău de au pus atâtea indicatoare. Și tocmai când urma să trec de o intersecție, indicatorul îmi apare pentru a treia oară. Măi să fie, zici că e Spânul din Povestea lui Harap-Alb, nu alta! Sau o fi vreun semn că trebuie să merg în locul ăsta? Odată ivită ideea asta, nu mai am cum să scap de ea, e clar! Ar fi stupid să plec de pe Camino cu regrete de genul ăsta… “Ce-ar fi fost dacă mergeam la Casa del Alquimista…” Mă pufnește râsul, dar e clar că mă voi abate din drum pentru că deja am devenit curioasă.


Cei 300 de metri sunt un pic mai mult, de fapt, dar nici nu mai contează, pentru că la capătul lor se află un loc absolut fabulos. Casa Alchimistului e casa unui artist care face tablouri exclusiv din praf de minerale, combinând arta cu puterea terapeutică a pietrelor. Armiche Bello duce mai departe tradiția de familie și pasiunea tatălui său, Antonio Bello, care a descoperit magia artei din minerale. Casa e pustie, dar este evident că aici locuiește cineva. Totul e la vedere, ușile sunt descuiate și nimic nu te oprește să pășești în interior. E o liniște ireală, aproape că îmi aud respirația alternând cu zgomotul pașilor pe podeaua din lemn. Casa e destul de mare, are și etaj și fiecare cameră are rostul ei. Există inclusiv o cameră pentru masaj și ritualuri reiki. La etaj e plin de tablouri realizate din pietre și din praf de minerale de toate culorile. Locul ăsta are în el ceva magic. Una dintre încăperi e plină cu rafturi pe care stau aranjate frumos sute de pahare transparente pline cu prafuri de culori și consistențe diferite. Într-un colț se află o masă mică pe care sunt înșirate tot felul de recipiente și instrumente minuscule cu care alchimistul transformă piatra în artă. Totul pare încremenit, ca și cum o vrajă planează asupra locului acestuia magic, scăldat în lumina blândă care pătrunde prin ferestrele vechi.

Mă simt ca într-un film sau mai degrabă ca între filele unei cărți vechi. Am impresia că din clipă în clipă urmează să se întâmple ceva neașteptat. Nu se întâmplă nimic totuși. Sunt doar eu. Dar dacă mă urmărește cineva? Parcă poți să știi? Sunt în fundul lumii, singură, într-o casă pustie, dar care clar e locuită, nici măcar nu sunt pe Camino. Toate gândurile astea îmi trec prin minte în timp ce scanez fiecare detaliu. Ușile camerelor sunt deschise. În una dintre ele sunt vreo opt paturi supraetajate. Deci e un fel de albergue secret locul ăsta? Cine știe… E plin de mister oricum și e atât de liniște… Am ieșit din casă tiptil, ca și cum n-aș fi vrut să tulbur liniștea aceea ciudată. M-am întors pe Camino și m-am gândit tot drumul la oaza aceea de mister.

Nici nu știu când am ajuns la Sarria. Mi s-a făcut foame, dar mai e puțin până la cazare și ca de obicei, mi-a apărut în cale un cais care mi-a potolit și setea și foamea. Simt încă parfumul caiselor și puful lor fin atingându-mi nările. Am ajuns relativ devreme la albergue A Pedra, care arată foarte bine. Elisa, Marin și Jose sunt deja aici. Inițial, proprietarul mi-a descuiat o cameră cu patru paturi, în care nu era încă nimeni. Ceva mai târziu m-a anunțat că celelalte persoane vor ajunge la miezul nopții, așa că, la ideea Elisei, m-am mutat cu ei, în dormitorul mare. Sunt aici și cei doi italieni cu care mergea Gabriel, românul pe care l-am întâlnit pe la Castrojeriz. Da, ei sunt! Nu i-am văzut de zile bune. I-am întrebat de Gabriel și mi-au spus că s-a cazat în altă parte, dar tot în Sarria.



După vreo două ceasuri a ajuns și Elio. A venit tot la A Pedra. Ne-am amuzat de sentimentul meu de dimineață că nu ne vom mai vedea până la Santiago. Tot aici s-a cazat și Alejandro, spaniolul ciudat care a stat în aceeași cameră cu noi în Triacastela. Suntem un grup destul de mare de cunoscuți, am putea spune. Clara e și ea pe aproape, într-un hotel de pe lângă biserica Santa Magdalena. Nu-mi pot explica bucuria asta pe care o simt pentru că sunt atât de aproape de toți oamenii ăștia.
Am ieșit cu toții să luăm masa. Tortilla, cerveza, apoi iar cerveza și multă voie bună. Alejandro a ținut să plătească el consumația, apoi a dispărut ca prin minune. Am rămas doar noi cinci, eu, Elisa, Marin, Elio și Jose. Clara e la slujbă. Biserica e prea departe totuși, așa că noi ne oprim într-o pulperia. Elio e fan caracatiță și ne-a molipsit și pe noi. Așadar, urmează pulpo, altă cerveza, pimientos de Padron, cerveza, altă tortilla, altă cerveza. Toate garnisite cu multe râsete și povești și o stare de bine pe care n-am mai resimțit-o până acum pe Camino. Am râs mult, până târziu, dar ne-am amintit că albergue se închide la 22:00, așa că i-am mulțumit doamnei de la pulperie și ne-am îndreptat cuminți spre A Pedra, unde ne-am dat seama că de fapt stingerea e la 23:00.
Era deja târziu, așa că ne-am așezat fiecare în patul lui. Lumina era stinsă, unii dormeau deja. Dormitorul e destul de mare, peste 20 de paturi suprapuse. Prin ferestrele largi pătrunde lumina, căci la zece nu e noapte încă. Elio îmi trimite mesaj că am mai fi avut timp de o cerveza și de povești și că ar fi trebuit să ne întoarcem. Și ce ne oprește să facem asta, în fond? Mâine e o altă zi și poate că mâine nici nu mai avem chef de povești. Nu ne-au trebuit prea multe cuvinte. În 5 minute eram din nou în stradă. “Și unde mergem?” îl întreb curioasă. “Hai să ne amestecăm printre localnici, să bem o bere cu ei, nu la restaurante pentru turiști și pelerini; să luăm pulsul orașului!” Ideea asta cu luatul pulsului mi-a plăcut. Și cred că ăsta e unul dintre lucrurile care m-au cucerit pe Camino – felul în care poți să simți pulsul locurilor prin care treci, lăsând rucsacul deoparte și amestecându-te printre localnici. Ne-am oprit în barul de peste drum, oricum nu aveam la dispoziție decât vreo 45 de minute.

Elio vorbește spaniolă, așa că a comandat el și am intrat în vorbă cu fata de la bar, apoi am schimbat câteva cuvinte cu câțiva localnici. S-au uitat lung la noi, de parcă eram de pe altă planetă. Ne-am așezat la o masă. “Vrei să auzi o poveste lungă și complicată?” Întrebarea m-a uimit, dar nu într-atât încât să nu-mi pot ascunde mirarea. “Dacă reușești să o spui în 45 de minute, desigur!” Am râs amândoi, apoi Elio a început să-mi povestească despre el, despre viața lui de acasă, despre Camino, despre o mulțime de lucruri care se legau între ele și care trebuiau povestite. Acum. Aici. Cuiva. Și m-am bucurat că acel cineva a fost să fiu eu. Omul ăsta mi-a spus în 45 de minute tot ce avea de povestit și nu putuse să povestească altcuiva în toate celelalte zile în care noi, ceilalți, am vorbit vrute și nevrute. Iar eu tot ce am făcut a fost să ascult… eu, care nu știu niciodată să ascult. Ne-am amintit apoi de Leon și de fratele Frederico și de jonglerii din piață. Apoi, inevitabil, am ajuns să ne întrebăm ce înseamnă Camino pentru existența fiecăruia dintre noi. 45 de minute au zburat într-o clipă. S-a făcut târziu. Ne-am întors la albergue cu cinci minute înainte să se închidă. Înainte să intrăm în camera care acum se scălda în întuneric și în sforăiturile de diferite intensități, ne-am mulțumit în cuvinte puține, dar suficiente, cât să știm că pentru fiecare dintre noi seara asta a avut o însemnătate anume. Exerciții de autenticitate… confesiune, ascultare, acceptare. Și peste toate, gândul că este ceva mai presus de noi care ne face să fim așa cum suntem, asemeni pieselor dintr-un puzzle, care se conectează între ele pentru a reface imaginea de ansamblu. Viața e, în fond, atât de simplă… Ce straniu și liniștitor final de zi în Sarria! (Va urma!)
Leave A Reply