E o întrebare la care am încercat să-mi răspund, involuntar, din clipa în care mi-a trecut prin minte ideea că aș putea să scriu / să creez/ să fac (nici nu știu care e verbul cel mai potrivit) un blog. Nu prea am reușit sau cel puțin nu am găsit un răspuns clar, care să aibă o logică în cursul firesc al realităților pe care le trăiesc eu. Un blog… nici măcar nu mai e la modă (nu că mi-ar fi păsat prea mult de acest aspect). E plin internetul de blogspot și de wordpress și de alte asemenea terminații puse în coada unor denumiri năstrușnice sau a numelor unor indivizi care simt nevoia să-și transforme elucubrațiile în cuvinte înșirate frumos în casete colorate care alcătuiesc un univers nelimitat. Revin, așadar, la întrebare și acum, cu câteva minute înainte de a-mi lansa în neantul virtual gândurile transformate în cuvinte scrise iluzoriu pe o hârtie inexistentă.
Nu voi fi ipocrită, pentru că nu-mi stă în fire. Recunosc că am inventariat de-a lungul timpului (da, ideea blogului mă bântuie de ceva vreme) mai multe motive pentru care aș putea scrie un blog. Enumăr la întâmplare câteva (care nu sunt neapărat și cele mai importante). Să scriu un blog pentru că… e un mod accesibil de a-mi exterioriza trăiri într-o notă oarecum estetizantă, pe care altfel aș rătăci-o printre tonalități ridicate sau lacrimi înghițite în secunde pe care n-aș vrea să le pierd; pentru că… e o bună modalitate de a comunica cu mine însămi, de a-mi încropi amintiri (fie ele și virtuale) pentru vremuri în care nu vor mai fi rămas decât amintirile; pentru că… nu am curajul să mă apuc să scriu literatură, deși mi-am dorit toată viața să fac asta; pentru că… nu am timp să țin un jurnal (mai mult sau mai puțin intim), deși mi-am propus de nenumărate ori să îl țin; pentru că… Există, probabil, zeci de alte motive care, aglomerate în subconștient, m-au făcut ca, în cele din urmă, să-mi petrec câteva ore bune în fața laptopului pentru a găsi o formă care să se armonizeze, fie și parțial, cu un conținut care urmează să umple acest spațiu încă gol.
De câteva ori am încercat să-mi imaginez posibili cititori ai blogului meu și reacțiile lor mai mult sau mai puțin spontane. Nu e un act de vanitate, ci mai degrabă un soi de pragmatism (in)voluntar care mă însoțește de cele mai multe ori în toate acțiunile mele, oricât de iluzorii ar fi ele. Să vedem… cine ar putea plonja în Fascinație… Prietenii (cei puțini pe care îi am), cu care voi împărți, probabil, o parte dintre subiecte, în lungi dialoguri de dragul artei de a conversa; copiii mei, atunci când vor mai crește și vor fi (poate) curioși să-și cunoască și altfel mama; tatăl meu, căruia îi vor da lacrimile uneori și care-mi va reproșa că nu scriu o carte; soțul meu (în cazul în care îi voi spune să citească ceva anume…) care-mi va face același reproș; sora mea, care va zâmbi cu subînțeles atunci când va citi anumite rânduri. Cine altcineva? Poate… cunoscuți care cred că mă cunosc îndeajuns ca să-mi judece gândurile; elevi care sunt curioși să știe ce altceva mai face profa de română atunci când nu predă funcții sintactice și nu corectează teste; poate… oameni care mă disprețuiesc (vor fi existând și din aceștia…) și simt nevoia să-și alimenteze ura… Cine știe. În tot cazul, pe lângă toți aceștia, vor ajunge cu siguranță pe aici și necunoscuți. Reacțiile lor nu le pot anticipa. Și nici nu mi-aș dori. Unde ar mai fi farmecul imprevizibilului? Voi vedea, de mâine.
Arunc o privire în colțul ecranului, în timp ce-mi alint simțurile cu un strop de cafea rămas pe fundul unei cești de pe noptieră și-mi dau seama că e demult deja mâine. Și încă nu (mi-)am găsit motivația perfectă (sau măcar plauzibilă) de a mă juca (măcar am găsit verbul potrivit) cu gândurile transformate în cuvinte. Îmi amintesc că mi-am dorit cu ardoare atunci când eram copil (și încă mai visez uneori la asta) să existe o mașinărie care să transforme gândurile și sentimentele în cuvinte, fără să fie nevoie să scriem sau să vorbim – un fel de aparat conectat simultan, prin usb sau wireless, la suflet și la creier, care să absoarbă tot ceea ce ființa poate să trăiască în interiorul ei și să transforme în cuvinte. Poate că, într-un fel, acesta este motivul real – o dorință refulată de a nu rata nimic din ceea ce îmi este dat să simt/ să gândesc/ să trăiesc. Poate…
Continuare la primul comentariu (n-am terminat de vorbit, na!): Te-aș invita pe blogul meu, dar e pur tehnic, ba mai mult de cât atât, e despre ceva necunoscut total majorității, sau cel puțin disprețuit apriori (mi-am terminat cafeaua!) – Ubuntu/Linux. Mai aveam în plan unul, ceva culturalo-științifico-distractiv, dar pe parcurs am renunțat la idee…
N-am ironie pentru sageti (de fapt nu am sageti deloc, sunt un pacifist convins ghidat de proverbul stramosesc "Si vis pacem para bellum"(!)), deci ma voi limita la limbajul de lemn obligatoriu pe internet si-ti urez "Bun venit in blogosfera!
P.S. Scuza-mi incoerenta crasa, dar nu am ingurgitat inca toata cafeaua, deci neuronul meu e pe la 30% din capacitate…
Mulțumesc pentru urarea de bun venit în blogosferă! Chiar mă întrebam dimineață, în timp ce-mi savuram cafeaua, cum va arăta primul comentariu de pe blog. Am două dileme momentan, deși eu mi-am terminat cafeaua și ar trebui ca neuronul să aibă un status ceva mai optimist decât avea al tău acum vreo 2 ore. Prima, apropo de limbajul de lemn – de ce „blogosferă” e un cuvânt care întotdeauna m-a dus cu gândul sistemul solar?(!). (am subliniat că neuronul AR TREBUI… dar știm ce exprimă condițional-optativul, nu?). A doua dilemă – de ce, odată intrat în sferă (blogo…), devii din ce în ce mai captivat de fenomen, deși, la o adică, domeniul nu îți era străin? Cum spuneam, dileme de cafea…
Tot continuare – ține de ADN (cred), aspectul legat de neterminarea vorbitului și cum suntem rude, înțeleg fenomenul… Acuma na, ce să zic… nu te bănuiesc de cine știe ce strategie psihologică atunci când scrii că m-ai invita pe blogul tău, dar… Cu toatea astea, mecanismul psiho-lingvistic a funcționat, prin urmare, poți prevedea că primul lucru pe care îl voi face după ce voi fi terminat de răspuns la comentariile de față, va fi să întru pe blogul tău (deși, recunosc, îmi sună a limbaj marțian). Cred că cel pe care spui că îl mai aveai în plan te-ar fi caracterizat mult mai bine. Chiar dacă spui că ai renunțat la idee, nu se știe niciodată…
1. Poate din cauza „sferei” care nouă de amintește de orele de geografie??? O fi „blogosferă” mai apropiat – în sub-conștientul, conștientul și inconștientul nostru – mai aproape de „litosferă”, „atmosferă” și alte asemenea „sfere” decât de bloguri și internet? Nu știu nici eu exact motivul…
2. Nici aici nu știu motivul. Personal, am avut nenumărate și variate tentative de a intra în „blogosferă”, de la subiecte ca gramatica engleză până la tutoriale HTML. Am încercat și cu Bogdan (prietenul și cumătrul meu și-al tău) o chestie turistico-informativă care s-a destrămat repede din lipsă de timp…Presupun că scrisul pe blog face parte din aceeași încrengătură psihologică cu scrisul în jurnalul (mai mult sau mai puțin) intim de pe vremea noastră…un fel de destăinuire fără destinatar clar…
Gata, că mai am puțin și o dau în filozofie de marginea șanțului…în plus, o să ai ce citi la aprobarea comentariului…
Să știi că m-ai impulsionat profund, așa că mi-am luat miocardul în dentiție și am ”reactivat” blogul ăla vechi…dar deocamdată nu mă prea pot ocupa de el din motive de desene animate și explicații „savante” cerute imperios de fiică-mea…
Și eu care credeam că doar orele de matematică mi-au traumatizat subconștientul…:) Chestia cu scrisul pe blog e mai mult decât un fenomen social. Și da, cred că are legătură cu jurnalele de „pe vremea noastră”. Numai că despre jurnal știai aproape sigur că nu va fi citit decât dacă nu e bine ascuns… Eh, sunt multe de discutat. Putem scrie un doctorat pe tema asta (și fără să fie nevoie să plagiem…), cu toate că mie mi-a ajuns unul.
Mă bucur de impulsionare și te invidiez pentru motivele impuse de drăgălașa mea nepoată. Eu încă sunt la nivelul 1 (scutece și biberoane), așa că nu te mai plânge de desene animate…
O profa de romana, cum am fost si eu…bucuroasa de cunostinta, bine te-am gasit!
Bucuroasă şi eu… să cunosc oameni frumoşi, care-şi împrăştie frumuseţea în cuvinte… "Ai fost"? 🙂