Dimineață însorită la Madrid. Am încă mintea plină de scene horror amuzante, căci aseară am fost un părinte iresponsabil, dar cool – m-am uitat la Wednesday cu Tudor, încălcând cu bună știință regula lui 13+, de care mă țin cu dinții atunci când vine vorba despre jocuri video, rețele sociale sau filme. Dar recunosc, faptul că fac din când în când câte o excepție are efecte neașteptate, în materie de relație părinte – copil. Încă lenevim. Micul dejun poate să mai aștepte. Priveliștea de la etajul 9 e fabuloasă, așa cum am intuit încă de aseară, când se lăsase deja noaptea. Recunosc, mă bucur ca un copil mic, atunci când am noroc de camere de hotel cu priveliște, în călătoriile mele. E un fel de plăcere a mea vinovată. Și da, nu mă pot abține să fac poze cu priveliștile de la ferestre. Și de ce aș face-o, la urma urmei?! Am făcut eu poze cu morning view de la etajul 4 din minivacanța la IRO, cum aș putea să ratez o fotografie cu acest morning view de la etajul 9 din Madrid? Ei bine, se pare că am ratat-o… căci nu găsec nicio poză cu priveliștea care m-a cucerit. O să am grijă să las însă alta cu apusul de la etajul 10.
Cu gândurile astea răzlețe în minte, coborâm la micul dejun, care este excelent. Mă felicit o dată în plus că am ales hotelul ăsta, deși mi-a luat câteva ceasuri până să găsesc combinația ideală. Micul dejun la Exe Moncloa e foarte variat și cred că acoperă toate gusturile. Și, cel mai important, cafeaua e foarte bună. Așa cum am stabilit de aseară, împreună cu Tudor, ne facem planuri doar pentru azi. Avem multe opțiuni, însă mi-am propus să nu intervin prea mult, ci să îl las pe el să aleagă. Și prima lui alegere, din pliantele pe care le-a găsit la recepție, e previzibilă, dar amuzantă – IKONO, un spațiu creativ, care oferă vizitatorilor tot felul de experiențe și care este renumit mai ales pentru fotografiile extraordinare pe care le poți face acolo.
Ca să ajungem la Ikono luăm autobuzul 001 de la Monocloa. Autobuz electric, interior impecabil; încă o bilă albă pentru Madrid. La Plaza Espagna se deviază traseul, nu știm de ce, dar șoferul ne explică faptul că vom ajunge la destinație. Ajungem în locul cu pricina, care este chiar în fața Muzeului Național Regina Sofia, pe care sunt tentată teribil să îl pun pe lista obiectivelor de vizitat. Am promis însă că facem cum am stabilit, așa că îmi trec muzeul pe listă pentru o viitoare escapadă la Madrid. Mă mulțumesc cu faptul că l-am convins pe Tudor ca după Ikono să mergem la Prado. Enough it’s enough, așa că ia să vedem ce e cu Ikono ăsta! Incredibil, dar adevărat – nu putem intra imediat dacă nu avem bilete achiziționate online. Trebuie să așteptăm, dar așteptarea e plăcută, căci soarele are el puterile lui magice. În plus, decorul de la intrare deja ne pune la încercare abilitățile fotografice.

În cele din urmă intrăm. Ni se explică ce avem și ce nu avem voie să facem. Experiența se anunță a fi interesantă. Trebuie precizat din capul locului că Ikono nu e un muzeu. De fapt, aș spune că e mai degrabă opusul unuia; este un spațiu creativ de divertisment, care oferă tot soiul de experiențe inedite, tactile și vizuale, al căror scop este, printre altele, acela de a-ți crea la final o colecție de fotografii inedite numai bune de postat pe rețele sociale sau de printat și de pus în ramă pe post de opere de artă postmodernă. Așadar, smartphone-ul (și de preferat unul cu cameră foto bună) face parte din recuzita obligatorie pentru o vizită reușită la Ikono Madrid. Experiența în sine nu e însă doar despre fotografii – o baie în piscina cu bile, o călătorie prin pădurea de bambuși, o zbenguială sub tunul de confetti și alte experiențe ludice, fac ca cei 23,5 de euro (15 eu și 8,5 Tudor) pe care i-am plătit să merite din plin.







Al doilea obiectiv al zilei, la cealaltă extremă – Museo del Prado. Încerc să îl pregătesc psihologic pe Tudor pentru o experiență culturală despre care sunt perfect conștientă că îl depășește. Dar toate au un început, așa că îmi asum acest risc. În drum spre Prado ne oprim la Starbucks pentru o cafea (eu) și un biscuite cu ciocolată (Tudor).Trecem agale pe lângă Grădina Botanică și ajungem în cele din urmă la Prado, unde mă bucur să constat că nu e aglomerat. Tudor își încearcă norocul cu câteva replici ghidușe, îmi spune că e cam obosit, însă știe foarte bine că vom vizita muzeul, indiferent cât va dura asta și nu insistă. Prețul biletului este de 15 euro, iar pentru Tudor intrarea este gratuită.

Experiența este, cum era de așteptat, cu totul diferită. După tona de poze de la Ikono, aflu cu bucurie că la Prado fotografiile sunt interzise. Da, cu bucurie, pentru că îmi știu slăbiciunile și cu siguranță aș fi fost tentată să fac multe poze dacă ar fi fost permise. Așa, tot ce am de făcut este să mă bucur de experiență și să fac față bombănelilor care se prefigurează la orizont.
Încerc să fac un plan de orientare în spațiu, însă îmi dau seama că îmi va fi imposibil să am parte de genul de experiență pe care obișnuiesc să o am în mod normal într-un astfel de loc. Așa că îmi amintesc subit o replică a cuiva drag, scoasă din context, e drept, dar cu efect pozitiv spontan în împrejurările de față – Adapt, improvise, and overcome! Zis și făcut. Arunc o privire peste pliantul cu harta celor două etaje și încerc să identific esențialul. E greu, spre imposibil… Bosch, Durer, Caravaggio, Titian, Tintoretti, Picasso, El Greco, Rubens, Velásquez, Goya, Rafael … plus alte zeci de artiști ale căror opere așteaptă să fie descoperite de ochiul avid de frumos. Ce să alegi? Îmi este clar că mai mult de o oră, hai două, Tudor nu va rezista, așa că improvizez și îmi propun să mergem hai hui pe unde ne duc pașii, fără să urmăm un traseu anume. Încerc să îl atrag într-un joc al vânătorilor de comori artistice, însă nu prea îmi iese. E clar! Pe cât de cool am fost aseară că ne-am uitat la Wednesday, pe atât de enervantă sunt azi – m-am transformat subit într-o mamă cultă, care își chinuie copilul într-un muzeu de artă, expunându-l aproape împotriva voinței lui la Frumos. Îmi asum rolul, așa că îmi e destul de ușor să trec peste fețele plictisite pe care le face Tudor. Și cel mai tare mi se pare faptul că își conștientizează limitele, într-un mod cât se poate de autentic și de inocent: „Mami, tu nu înțelegi că eu sunt prea mic pentru un muzeu așa de mare?!” Chiar așa! În cele din urmă ne amuzăm amândoi și îl provoc să căutăm picturile lui Dürer, chipurile. Le lăsasem demult în urmă, dar se înverșunează să mă conducă la ele prin labirintul încăperilor pe ale căror pereți atârnă secole de frumusețe în stare pură.

Cum spuneam, la Prado nu ai voie să faci fotografii (și cred sincer că în fiecare muzeu ar trebui să existe o regulă ca asta), de aceea am făcut o listă cu picturile care mi-au plăcut din diverse motive în parcursul haotic pe care l-am avut prin muzeu. O las aici, în caz că vă tentează să descoperiți minunile acestea desprinse din alte lumi:
Cele trei vârste ale femeii și moartea, Hans Baldung Grien
Armonie – cele trei grații, Hans Baldung Grien
Adam, Albrecht Dürer
Eva, Albrecht Dürer
Cea mai veche copie cunoscută a Mona Lisei lui Leonardo da Vinci
O doamnă în baia sa, François Clouet
Grădina deliciilor pământene, Hyeronimus Bosch
Adorarea magilor, Hieronymus Bosch
Triumful morții, Pieter Bruegel cel Bătrân
Peisaj de iarnă cu patinatori, Pieter Bruegel cel Bătrân
Sclava, Antonio Maria Fabres y Costa
Vază cu liliac, Fernanda Frances y Arribas
Ursitoarele, Goya
Câinele care se îneacă, Goya
Închinarea lui Venus, Titian
Bustul unei femei, Picasso
Buna Vestire, Fra Angelico
La lista asta lungă adaug o statuetă din cupru – Fecioara războaielor – datând de pe la 1225, care, dintr-un motiv anume, încă neclar, i-a atras atenția lui Tudor. Pe ea n-am găsit-o în catalogul virtual și nici în altă parte pe net, însă am reținut că a fost cândva un adevărat talisman pentru războinici, imaginea Fecioarei cu pruncul pe genunchi fiind simbolul invocat de Fernan Gonzalez pentru a fi protejat în războaie.
Museo del Prado este unul dintre locurile din Madrid în care voi reveni, cu siguranță. Sper că și Tudor va reveni cândva și își va aminti de vânătoarea noastră de comori…
Deocamdată, cu mintea încă la Deliciile lui Bosch și la misterele celor 14 picturi întunecate ale lui Goya, o pornim spre Plaza Rio 2, unul dintre mallurile din Madrid, așa, ca să echilibrăm balanța zilei. Suntem în plin sezon de reduceri, așa că ne facem de cap. Cine crede că băieții nu au pretenții la shopping se înșală amarnic!


Ajungem la hotel târziu tare, frânți de oboseală, dar cu o stare de spirit excelentă. Singura problemă e durerea mea de spate, care mă chinuie din ce în ce mai tare. Încerc să nu las să se vadă chinul ăsta, însă Tudor are el un al șaselea simț care îl face să identifice tot ce încerc eu să ascund. Și îmi aruncă o replică pe care mintea mea a procesat-o până târziu, în noapte, când, cu greu, am reușit să adorm… „Auzi mami, tu ești sigură că o să poți să mergi atâția kilometri pe Camino ăla al tău? Dacă o să te doară spatele așa, ca acuma, ce-o să faci?” Chiar așa… ce-o să fac? Am adormit greu, cu tot felul de întrebări amestecate în cap, despre Camino „al meu”, despre dureri de tot felul, despre mine, despre călătorii, despre acasă, despre tot. L-am privit o vreme pe el dormind și mi-am amintit de copilărie… a lor, a mea… Apoi am adormit și eu, cu gândul la contrastele unei zile pe care nu o voi uita niciodată; cum, de altfel, nu voi uita niciodată călătoria asta, cu toate sensurile ei. (va urma)
Leave A Reply