Dacă e ceva ce mi-am dorit întotdeauna să fac la un moment dat la Paris, este să mă plimb pe străduțele din Montmartre, într-un moment al zilei sau al nopții în care toate sunt pustii, ascultând Boema lui Aznavour. Da, știu, poate părea de neînțeles, dar fie și numai pentru câteva ceasuri petrecute în felul ăsta aș veni oricând la Paris. E drept că până acum nu am avut niciodată ocazia să mă plimb printr-un Montmartre pustiu, pentru că la orice oră din zi și din noapte forfota turiștilor pare la fel de intensă sau cel puțin așa credeam, până când am văzut o scenă dintr-un film american filmată pe o stradă din Montmartre goală. M-am întrebat cum or fi reușit să facă asta, căci e greu de crezut că Montmartre poate fi închiriat doar așa, ca să-l ai pustiu, după pofta inimii. Răspunsul e relativ simplu – de fapt, Montmartre e incredibil de liniștit la primele ore ale dimineții, adică atunci când răsare soarele. Doar câțiva turiști dornici să vadă răsăritul de pe treptele Catedralei Sacré-Cœur și câțiva amatori de sport matinal… în rest – pustiu.
Mi-am planificat de multă vreme escapada mea matinală în Montmartre, fără să mă gândesc măcar o clipă că ceva neprevăzut ar putea să mă oprească. Și nu, nu m-a oprit nimic, totul a fost așa cum mi-am imaginat, doar că acum sunt mai îndrăgostită de Montmartre decât oricând și-mi va fi tare tare dor de aerul boem pe care-l are ivirea zorilor deasupra colinei pe care hoinăreau odinioară Dali și Picasso, ale cărei străduțe pietruite le-am bătut în lung și-n lat vreme de câteva ceasuri, cu Boema lui Aznavour răsunându-mi în timpane; adică exact așa cum mi-am dorit.
Planul inițial era să îmi petrec prima zi la Paris, de la răsărit la apus, în Montmartre. Apusul e splendid văzut de pe colină, am trăit cu ani în urmă magia lui acolo. Răsăritul însă e și mai și! Asta pot să o spun cu mâna pe inimă acum!
Așadar, prima mea zi întreagă la Paris, singură! Mă trezesc cu noaptea în cap, pe la 3, chinuită de muză și de emoția a ceea ce avea să urmeze – o zi întreagă în Montmartre, doar pentru mine, fără grabă, fără griji, cu așteptări imense și cu o emoție de copil care deschide cadourile de Crăciun. Până la 6 și ceva, când ar trebui să plec, ca să ajung în fața catedralei exact când răsare soarele, beau suficientă cafea încât să uit că nici cu o noapte în urmă n-am dormit prea multe ceasuri. Dacă o țin tot așa, mă întorc zombie de la Paris. Vremea se pune cu elanul meu parizian și aplicația de pe mobil tocmai îmi arată că azi va fi mai mult înnorat. Deci, ce se alege de răsăritul meu? Poate a ar trebui să-mi schimb planurile?! În niciun caz! Nu mă dau eu după vreme acu, n-are decât! O să văd răsăritul prin nori și gata! Cu gândul ăsta ies din hotel, pe la 6 jumătate, hotărâtă să alung norii.
Bulevardul Saint Germain e imens și pustiu. Doar pașii mei și ai câtorva gunoieri se aud pe asfaltul încă rece. E înnorat, dar e călduț, așa că sunt optimistă că va fi o zi frumoasă până la urmă. Nu pot să nu remarc contrastul dintre forfota de aseară și liniștea asta somnoroasă și matinală. Fac puțin de la Odéon la Barbès–Rochechouart, căci la ora asta metroul e aproape gol și nici nu apuc să număr cele 11 stații care mă despart de dimineața mea boemă mult visată.
Ajung la timp, dar aplicația meteo nu se înșelase, cerul e plumburiu și soarele se chinuie să apară de undeva de după norii tomnatici. Urc scările mele dragi, pe lângă funicularul care duce sus, la catedrală, apoi le cobor până la jumătate, apoi le urc din nou. Ah, cum sună Aznavour pe treptele astea! Într-un târziu mă proptesc pe balustrada ultimului balcon din fața catedralei Sacré-Cœur și aștept; iar așteptarea-mi este în cele din urmă răsplătită cu o tentativă de răsărit, n-aș zice chiar eșuată, ci mai degrabă stilizată. Pe trepte, în spatele meu, stau aliniați vreo zece alți nebuni hoinari, veniți să vâneze același răsărit boem. Pe alei încep să mișune alergători matinali care nu par să fie deloc impresionați de peisaj. Eh, fiecare cu boema lui sau mai degrabă cu țăcăneala proprie!
O pornesc agale pe lângă catedrală, spre Place du Tertre, care ziua mustește de turiști, de pictori, de mici comercianți de suveniruri. Constat cu surpriză că mai bine de jumătate din piață e acum ocupată de un fel de terase, care mai mult strică atmosfera boemă a locului, căci sunt despărțite între ele prin paravane de lemn, pe care sunt inscripționate denumiri mai mult sau mai puțin inspirate.
Pe margine, cafenelele vechi abia își deschid ușile. Se scot mese, se așază meniuri, se decorează cu mesaje de bun venit. Așa goale cum sunt, măsuțele rotunde par desprinse dintr-o carte cu povești ilustrată. Peste numai câteva ceasuri cu greu vei găsi un loc în care să te bucuri de o cafea aici.
Mă plimb o vreme fără direcție precisă, căci îmi dau seama că varianta de traseu pe care am pregătit-o nu e chiar cea mai inspirată. Musée de Montmartre deschide la 11 și e abia 8. Ce fac trei ceasuri? Întrebare retorică, desigur, căci traseul poate fi cu ușurință adaptat, după pofta inimii.
Trec, așadar, agale pe lângă muzeu, cu gândul să revin mai târziu. Mă opresc în fața caselor garnisite cu iederă și flori colorate și nu mă mai satur să privesc și să ascult La Boheme. O doamnă cu pasul grăbit mă întreabă dacă sunt din cartier. Îi zâmbesc și îi spun că nu chiar, dar recunosc că întrebarea mă face să mă gândesc cum ar fi fost să-i spun că da, că sunt de acolo. Ce istorie ar fi urmat oare?
Cobor așa, cu gândul la riveranii din Montmartre, pe Rue de l’Abreuvoir, spre La Maison Rose, cafeneaua preferată a multor pictori de odinioară, veche de peste o sută de ani, dar ale cărei origini se pierd de fapt în negura vremii, căci nimeni nu știe cu certitudine când a fost construită și care au fost primii proprietari ai clădirii. Ce se știe însă este că locul acesta a fost o sursă de inspirație pentru Dali și Picasso, dar și pentru un alt pictor, Maurice Utrillo, fiul unei pictorițe – model, al cărei talent a fost încurajat de Touluse-Lautrec, Degas și Renoir, pe numele ei Suzanne Valadon.
Cafeneaua e plasată la răscruce de străduțe, rue de Saules, Cortot și rue de l’Abreuvoir, n-ai cum s-o ratezi, căci e a atât de pitorească, încât îți acaparează privirea, din orice unghi ai admira-o. De altfel, istoria ei boemă, populară și datorită tablourilor lui Utrillo, a făcut-o celebră printre clădirile de pe colina Montmartre. Pictată de mai toți artiștii care s-au perindat pe aici, La Maison Rose rivalizează doar cu și mai colorata clădire în care odinioară funcționa un vechi cabaret și care este situată la câteva sute de metri mai în vale.
Cobor, așadar, pe lângă căsuța roz și ajung în mai puțin de două minute la Au Lapin Agile (ce denumire sugestivă!), cel mai vechi cabaret din Paris, azi mai puțin vestit poate decât Moulin Rouge, dar în mod sigur mult mai pitoresc, cu pereții lui portocalii, contrastând puternic cu tot ce are prin preajmă. Istoria locului este absolut savuroasă. Se pare că inițial se numea Au rendez-vous des voleurs și istoria lui începe pe la1860. Apoi a devenit Cabaret des Assassins, pentru ca mai târziu, datorită unei picturi a lui Andre Gill, ce înfățișa un iepure uriaș sărind peste o cratiță, localnicii să boteze locul drept Le Lapin à Gill (Iepurele lui Gill), transformat apoi în Au Lapin Agile, așa cum este și astăzi cunoscut. Loc rău famat pentru unii, tărâm al dezinhibițiilor pentru studenții din Cartierul Latin care veneau aici adesea ca să-și petreacă nopțile, sursă de inspirație pentru Picasso, Modigliani, Apollinaire și pentru mulți alții, locul acesta este cu siguranță unul dintre cele mai pitorești din întregul Paris.
În dreapta, chiar înainte să-mi las privirile furate de zidurile portocalii, descopăr cu surprinză celebra vie din Montmartre – Clos Montmartre – pe care o plasasem mental într-o altă zonă a hărții. Grădina pare să fie frumoasă, dar e închisă publicului, știam asta, căci am făcut muncă serioasă de cercetare zilele trecute. O poți admira însă discret printre gratiile gardului din fier. Le Clos Montmartre sau Podgoria Montmartre este cea mai veche vie din Paris și are aproximativ 2000 de metri pătrați. Prima viță de vie ar fi fost plantată aici de Adélaïde de Savoie, prima stareță a abației din Montmartre. Amintirea anumitor denumiri de soiuri ale podgoriei, precum La Goutte d’Or, se păstrează încă în nume de străzi de prin arondismentul 18.
În scurt timp găsesc și un loc de popas, piața Dalida, unde ar fi mers tare bine o gură de cafea, dar în lipsa ei mă mulțumesc cu câteva înghițituri de apă și cu două madlene pe post de mic dejun. E liniște și e atâta pace în jur… Merg mai departe în periplul meu, dar nu urmez întocmai traseul pe care mi-l arată Google Maps, ci mă abat pe Allée des Brouillards, pe lângă Château des Brouillards care ascunde la rându-i o întreagă istorie boemă și descopăr fără să vreau mica piață Suzanne Buisson, despre care citisem pe undeva și care e un loc atât de frumos!
Câteva leagăne de copii, lavandă și trandafiri, multă verdeață, susurul apei care curge lin din fântâna arteziană. Splendid! Dacă ajungeți în Montmartre, căutați-o, ca să vă trageți sufletul pe o bancă acolo ori să vă bucurați pur și simplu de peisaj. Micile piețe de genul acesta împânzesc Parisul, în locuri în care te aștepți mai puțin, pe lângă te miri ce ziduri vechi ori între clădiri impunătoare. Fără să aibă rezonanța Luxembourgului sau a Tuilleriilor, micile piețe pitite pe te miri unde, sunt locuri minunate de popas, dacă ai norocul să le descoperi. Au un farmec aparte, diferit de cel al marilor grădini.
Trec repede pe lângă Passe-muraille, o altă emblemă a cartierului, care evocă o nuvelă din 1941, a scriitorului Marcel Aymé, publicată inițial sub titlul Garou Garou, dar cunoscută mai apoi sub titlul Le Passe-muraille. Acțiunea operei se petrece în Montmartre, Dutilleuil personajul principal, fiind renumit pentru darul pe care îl avea – acela de a trece prin pereți. După multe aventuri, personajul își găsește sfârșitul chiar în locul unde se află astăzi statuia realizată de Jean Marais, reprezentându-l pe Marcel Aymé trecând printr-un perete.
Urc o vreme, apoi cobor din nou, spre Le Moulin de la Galette, care ascunde istoria zbuciumată a unei familii de morari și nu numai. Moara a fost construită pe la 1621 și a cunoscut mai multe etape în existența sa, fiind astăzi renumită pentru însemnătatea istorică pe care a căpătat-o în timpul asediului dihn 1814, când aici și-a pierdut viața ultimul dintre cei patru frați ai unei familii de morari celebri, apărând până la ultima suflare moara. Mai târziu, locul a fost transformat în sală de bal de către urmași și a devenit locul preferat al multor artiști, printre care Renoir, Van Gogh sau Pissaro, care au imortalizat-o în tablourile lor.
Ajung în cele din urmă la Le Café des 2 Moulins, care-și trage numele de la cele două celebre Moulin Rouge și Moulin de la Galette, între care este amplasată, pe strada Lepic. Le Café des 2 Moulins a devenit celebră însă din alte motive decât surorile sale mai mari. Fiind înființată prin 1950, mai mulți regizori au folosit-o drept locație pentru filmări. Celebră a devenit însă în 2001, după ce s-au filmat aici scene din Amélie. La maison Colignon, aflată la câțiva pași mai sus, este și ea celebră datorită aceluiași film și scenelor filmate în băcănia de la parter. Deși mi-a plăcut mult Amélie, cafeneaua nu mă impresionează deloc, nu știu de ce. Poate că e și un pic de oboseală la mijloc, însă simt că pe măsură ce cobor spre bulevard, magia din Montmartre se diluează.
Așa că aleg să mă opresc pentru un croissant și o altă cafea la o patiserie artizanală despre care citisem odată cu cercetările mele despre Montmartre – Les Petits Mitrons. Regret cafeaua, însă croissantul compensează alegerea nefericită, căci e senzațional, la fel cum sunt, probabil, și tartele cu fructe și alte bunătăți „ca acasă”, care-ți fac cu ochiul din vitrina viu colorată. E un loc de reținut pentru viitoare peregrinări prin Montmartre!
Gândurile mi se amestecă, emoțiile la fel. Între două guri de croissant îmi trece prin minte cât de simplă e bucuria acestei dimineți – un răsărit, niște străzi pustii, o melodie… și poate un pic mai mult de atât. Dar în tot cazul, e atât de simplu, de fapt, să fii așa cum ești… (va urma)
Leave A Reply