Din preistorie în viitor – două vizite pe care nu ar trebui să le ratezi dacă treci prin Torino

Marți. Ploaie. Din nou. Ba chiar un soi de ninsoare chinuită. La fel de sumbru. Oftez cu ciudă, la gândul că mâine plecăm și cu deja nostalgice gânduri la ziua de duminică. Mă consolez cu gândul că astăzi muzeele nu sunt închise, așa că după un al treilea mic dejun simfonic, cu Albinoni pe fundal de data aceasta, pornim hotărâți către centru, cu tramvaiul, căci nu avem curaj să ne aventurăm prin ploaie, deși umbrela mea roșie abia așteaptă să devină vedetă.

Museo Egizio este primul pe listă. Cu toate că nu sunt pasionată neapărat de istorie, atunci când am ocazia să descifrez taine ale trecutului într-un mod pitoresc mă las fermecată de ea. Așa s-a întâmplat și la Museo Egizio, unde am petrecut aproape trei ore printre mumii, papirusuri, sicrie, statui uriașe și tot felul de obiecte vechi de câteva mii de ani, ce stau mărturie faptului că undeva, într-un trecut îndepărtat, civilizația era cu adevărat un miracol. Muzeul este, se pare, singurul din lume, în afară de cel din Cairo, dedicat în întregime istoriei Egiptului. El poartă amprenta celebrului Champollion, cel care a descoperit metoda de interpretare a hieroglifelor și care afirma la un moment dat că drumul spre Memphis și Theba trece prin Torino.

Cu ajutorul tehnologiei și al modului în care cei care se ocupă de muzeu știu să facă fascinantă fiecare informație pe care o auzi ori o citești printre exponate, locul acesta îți oferă prilejul unic de a face o călătorie cu adevărat copleșitoare într-un trecut uimitor. Nu trebuie să fii pasionat de egiptologie ori de istorie ca să îți placă la Museo Egizio… Am rămas impresionată de numeroasele grupuri de copii, însoțiți de profesorii lor, cu care ne-am întâlnit pe parcursul vizitei. Ore de istorie ”pe viu” cum s-ar zice… asta mi-a amintit de unul dintre periplurile pariziene, când la Opera din Paris am văzut grupuri de copii stând turcește pe parchetul lucios și ascultând fascinați povești din istoria muzicii. De data aceasta fascinația este rezultatul poveștilor cu mumii și piramide.

Ne trebuie câteva minute să ne dezmeticim după o astfel de experiență… După prânz pornim spre un alt obiectiv al zilei, la fel de fascinant, dar de o cu totul altă factură – Muzeul Automobilului. Și dacă la Museo Egizio mă așteptam  cumva să îmi placă, în pofida lipsei mele de interes profund pentru un domeniu atât de vast, la Muzeul Automobilului recunosc că am mers doar pentru că cineva și-a dorit foarte mult să ajungă acolo… și acel cineva nu am fost eu.

Nu aveam așteptări prea mari, așa că tot ce îmi doream era să petrec vreo două ore într-o atmosferă caldă, la propriu, căci bănuiam că ne vom întinde cel puțin la fel de mult ca la Egizio. Zis și făcut. Doar că așteptările mi-au fost întrecute în sensul bun al cuvântului. Muzeul Automobilului din Torino este fascinant. Pur și simplu. Exponatele în sine, explicațiile, camerele interactive, luminile, expozițiile de artă de la final, efectele speciale, totul, dar absolut totul e menit să te scoată pentru vreo două ore din cotidian și să te lase să visezi în cele mai neașteptate moduri.

Când ieșim e deja noapte. Plouă la fel. Enervant de monoton. Ne întoarcem cu metroul. E cu totul altă poveste decât cu autobuzul. Păcat că metropolitana, cu îi spun localnicii, nu are decât două linii și nu prea te ajută, ca turist, să te deplasezi peste tot. Ajungem la hotel într-un timp rezonabil cu amprenta puternică a impresiilor de astăzi.

Bifăm încă o zi torineză, plină cu de toate și sfârșită în arome îmbietoare de vin roșu, condimentate cu povești și impresii subiective culese peste zi. În ciuda ploii, singurul regret al zilei este că nu reușim să mai ajungem la o milonga care se ține undeva la vreo șase kilometri de Fortino. Și nu distanța este problema, ci faptul că nu avem pantofi de tango cu noi… (va urma)