Distanță socială. Prietenie. Zâmbet. Selfie – cronica scurtă a unui început de zi

De câteva zile nu-mi pot scoate din cap gândul că trăim în scenariul unui film. Încerc să mă amuz spunându-mi că m-am implicat în prea multe proiecte cu filme, că am vorbit prea mult în ultima vreme despre Boovie și despre European Film Factory, două proiecte tare dragi în care sunt momentan implicată sub diverse forme și că de aici mi se trage. De fapt, nu, nu e așa și o știu foarte bine. E panica deghizată în tot felul de haine, ascunsă bine sub măști colorate cu zâmbet și încă ținută în frâu de rațiune. Nu, nu trăim în scenariul unui film. Sau dacă trăim, filmul ăsta e însăși viața noastră care momentan bate orice alt scenariu.

Azi a fost ciudat. A trebuit să ies din casă din motive care țin de sănătate și de acte ce nu prea pot fi amânate. Așa că m-am înarmat cu calm, căci mască și mănuși nu am, am urcat în mașină și am plecat la drum. Un cabinet stomatologic, biroul de evidența populației și un sediu de bancă, acestea erau țintele. Am gândit traseul în așa fel încât să petrec cât mai puțin timp afară din casă și să intru în contact cu minimum posibil de oameni pentru situațiile date. N-a fost nevoie de prea mult efort, căci peste tot e o atmosferă sumbră, dominată de îngrijorare ascunsă mai după o mască, mai după o glumă timidă. Toată lumea se igienizează, se distanțează, se protejează; sau, mă rog, toată lumea puțină pe care am văzut-o eu în periplul meu forțat generat de lucruri care nu puteau fi amânate ori anulate momentan. M-am dezinfectat de cel puțin 5-6 ori, am făcut pași înapoi dacă a fost cazul, pentru a păstra distanța socială și am oftat de mai multe ori decât mi-am imaginat că o voi face. Măcar mi-am rezolvat toate problemele pentru care m-am încumetat să ies. Mi-au rămas în minte frunțile încrețite, scepticismul oamenilor cu care am interacționat de la 1 metru și ceva și imaginea asistentei medicale pulverizând dezinfectant peste pixul cu care am semnat un document.

Mă pregăteam să pornesc mașina, când am zărit un chip cunoscut pe geamul din dreapta… Câte șanse sunt ca într-o zi ca acesta, cu frunți încrețite și cu gândul că vrei să te întorci mai repede acasă, să te mai dezinfectezi pentru a nu știu câta oară și să te izolezi din nou, să parcheze lângă tine ființa cu care până acum o săptămâna împărțeai nu doar virtual gânduri, râsete, proiecte, bucurii, îngrijorări și vreo 6 ore pe zi de activitate la școală? Ei uite, mi-am zis, ăsta da scenariu de film… căci dincolo de două geamuri de mașină îmi zâmbea larg nimeni alta decât prietena mea, ieșită, se pare, și ea, după o săptămână de izolare, pentru treburi urgente. Am vorbit vreo 10 minute așa, din mașini, cu geamurile glisate puțin, cât să ne auzim… Ne-am împărtășit îngrijorări, gânduri de moment și zâmbete optimiste așa, fiecare din mașina ei, păstrând distanța socială și încheind apoteotic cu un selfie care să ne amintească peste ani de zilele acestea de isterie mocnită în încercări din ce în ce mai grele de a ne păstra calmul.

Acum, după alte câteva ore, scormonesc prin sutele de fotografii virtuale în căutare de alte selfie-uri cu noi – exercițiu benefic, cu doze egale de narcisism și umor, ambele absolut necesare în astfel de circumstanțe.  În nici jumătate de oră am găsit deja o întreagă colecție, un număr considerabil de fotografii numai bune pentru exersat spiritul ludic și pentru creat un colaj memorabil. Nu însă la fel de memorabil ca selfie-ul din parcare, de azi. 🙂