M-am trezit devreme, cu toate că în cameră era încă întuneric, din cauza obloanelor de lemn, prin care nicio rază de soare nu reușește să răzbată. Am deschis larg ferestrele, prin care au început să pătrundă sunete de bețe atingând asfaltul. Abia acum realizez că geamurile camerelor de la parter dau înspre Camino și îmi tresare inima la gândul că mă voi trezi în fiecare dimineață cu ecou de pași și de bețe punctând ritmic asfaltul. Nici n-am visat eu vreodată să-mi treacă pe sub fereastră El Camino… Gândul mi-e întrerupt de acordurile unui instrument de suflat, nu știu să spun ce este, pare a fi flaut, dar parcă e ceva mai puternic… cineva, pe undeva, prin apropiere, exersează cu pasiune. M-am mutat în camera mea, căci aseară am stat, provizoriu, în alta.
Prima zi ca voluntar este de acomodare, așa că azi nu am nimic de făcut în mod special. Mi-am propus totuși să asist la toate treburile de dimineață până seara, ca să învăț cât pot de mult. Paul îmi arată o mulțime de trucuri care îmi vor face viața mai ușoară, pentru că dimineața trebuie să mă ocup de câteva treburi casnice, care au rânduiala lor. Nu e nimic ieșit din comun, doar că până intru în pâine, cum s-ar spune, am câteva lucruri de reținut. Cel mai amuzant mi se pare modul în care trebuie să pun lenjeria la uscat, de la montatul sforilor până la ordonarea cearșafurilor într-o anumită poziție, ca să le ușurez munca doamnelor de la curățenie, care vor strânge și vor împături cearșafurile după ce se usucă. Paul e foarte glumeț și-mi explică totul cu răbdare. E foarte inteligent, vorbește franceză, engleză, spaniolă, italiană plus limba oficială din țara lui, despre care nu știu absolut nimic, spre rușinea mea. Paul provine dintr-o familie de culoare din insula Vanuatu, care este undeva pe lângă Australia, Între Noua Caledonie și Fiji. Am sentimentul că am multe de învățat de la omul ăsta, care este de o modestie și de un bun simț extraordinar.
Totul se petrece în liniște până la 12:30, când albergue își deschide porțile pentru pelerini și liniștea este înlocuită rapid de o forfotă plăcută, în care piți să simți spiritul drumului. Pelerinii sunt întâmpinați cu un pahar cu apă și cu ceva dulce. Sunt invitați să ia loc, să se descalțe și să se relaxeze. În timp ce li se explică opțiunile de cazare (7 euro în camere cu mai multe paturi sau 20 de euro camera dublă) unul dintre voluntari preia actele de identitate și pașapoartele de pelerin, care urmează să fie înregistrate electronic. Toate ajung în baza de date a poliției. Până anul trecut înregistrările se făceau în registre, dar acum legislația obligă toate albergues să introducă datele pelerinilor într-o aplicație special concepută în acest sens. Motivul este legat de siguranța pelerinilor, dar și de posibilitatea ca în caz de urgență să poată fi identificată rapid locația unde se află un pelerin. Cât timp se face înregistrarea, pelerinii primesc toate informațiile despre albergue și despre programul de activități opționale la care pot participa: cafeaua pelerinului, slujba catolică, binecuvântarea pelerinilor și cina comună. Niciuna dintre activități nu este obligatorie. După ce sunt conduși în camere și se fac comozi, pelerinii se întorc la biroul de la intrare, unde plătesc și își recuperează credențialele și actele de identitate. După aceea fiecare își vede de programul propriu.
Paul îmi explică toată procedura de înregistrare. E simplu, totul e digitalizat, doar că aplicația e în spaniolă. Chiar și așa mă descurc. Mă întreabă dacă vreau să exersez, așa că am ocazia să pun prima mea ștampilă pe carnetul unui pelerin – Diego, un italian din Bologna, care a început Camino în Pamplona, împreună cu iubita sa. Am emoții. Tocmai când Paul le spune că sunt din România, sosește o altă italiancă, Vanessa, din Milano, care exclamă: Bună dimineața și te iubesc! Ne amuzăm cu toții, o asigur că a pronunțat molto bene tutte le parole, apoi continuăm ritualul de primire.
Pe la prânz am luat o pauză. Cred că îmi sunt deja clare toate informațiile organizatorice, așa că am ieșit la o plimbare, până la 17:00 când e cafeaua pelerinului. Supermarketul Dia cu intrarea din spate, care e peste drum de albergue, îmi amintește clar traseul pe care l-am făcut anul trecut. Fac câteva cumpărături și merg să explorez zona. Îmi amintesc instantaneu, fără să fie nevoie de semne, care e direcția Camino. Ajung destul de repede lângă sediul Crucii roșii, dar ceva mi se pare diferit, deși am văzut săgețile galbene. Anul trecut am luat-o pe un alt pod. Într-adevăr, era Puente Canto, podul antic care trece peste râul Cea și care acum este în renovare și de aceea traseul e un pic deviat. M-am oprit pe banca pe care am stat anul trecut și am mâncat. Mirosul de tei e atât de puternic… mi-am amintit de teii din Astorga… Am rămas acolo, pe bancă, o vreme, privind cu jind drumul… drumul acesta care mi-a adus atât de multe trăiri cu un an în urmă… Nici nu știu cât timp a trecut cât am stat acolo, pe banca de piatră…
M-am întors la timp pentru cafeaua pelerinului, pe care nu voiam să o ratez. Totul era deja pregătit, doar că, din păcate, astăzi n-a venit niciun pelerin să-și împărtășească experiența, așa că sunt un pic dezamăgită. Paul mă consolează, îmi spune că o să aud zilele viitoare o mulțime de povești. Azi sunt puțini pelerini în albergue, 18, dar din câte înțeleg sunt și zile în care albergue e plin, asta însemnând peste 50 de pelerini cazați.
Nu știu dacă a fost din cauză că n-a venit niciun pelerin la cafea sau pentru că m-a copleșit din nou nostalgia acolo, pe banca de lângă Crucea Roșie, dar m-a cuprins un fel de frică subită de singurătate. Îmi dau seama că timp de 2 săptămâni oamenii vor veni și vor pleca… și-mi va fi dor de unii dintre ei și de poveștile lor… Cu gândurile astea în minte, m-am îndreptat către curtea interioară, unde pelerinii stau la soare și la povești. I-am recunoscut pe unii, care se cazaseră cu câteva ore mai devreme, dar nu pe toți. M-am așezat discret într-un colț și mi-am îngropat privirea în telefon. Mă simt cumva stânjenită, ca un fel de intrus. Eu nu sunt pelerină acum… n-ar trebui să stau printre ei poate. Dar cine spune asta, în fond? Doamne, ce limpede îmi amintesc după-amiezele mele pe Camino de anul trecut…
Și deodată… Oliver! Întâi i-am recunoscut vocea, apoi chipul greu de uitat și în cele din urmă chitara. Doamne, nu se poate! Efectiv, nu se poa-teeee! Ei nu… Suntem pe Camino, ai uitat? îmi șoptește piticul din capul meu. Și totuși… ce șanse erau? Să ne lămurim: pe Oliver l-am întâlnit prima dată în Bercianos del Real Camino, adică la 10 km după Sahagun. Era tot cu Dominique, ca și acum. Cânta la chitară What if god was one of us la o masă, în mijlocului satului aceluia rupt de lume. N-ai cum să uiți o astfel de apariție. Apoi ne-am întâlnit din nou în Leon. Se împrietenise deja cu Elio. Am petrecut întreaga seară atunci, în Leon, cu grupul pe care îl adunase în jurul lui. Anul acesta Oliver face din nou Camino și filmează un documentar. Întâlnirea cu el și cu Dominique este tot ce aveam nevoie azi. Așa un sentiment de fain mi-a dat întâmplarea asta, că mi-a trecut orice panică. Am rămas până târziu pe terasă cu ei și cu ceilalți pelerini: Gregoire din Paris care a venit să o susțină pe iubita sa, Charlotte, care parcurge tot Camino. El o însoțește doar o săptămână, de la Carrion de los Condes până unde va reuși să ajungă; apoi Remi, o altă franțuzoaică simpatică ce-și decorează de zor scoica; la masă cu noi este și Michael, din Irlanda, care îi cere timid chitara lui Oliver ca să ne cânte și el ceva; în iarbă Vanessa, italianca, desenează și scrie într-o agendă… iar în timp ce Oliver ne cântă Allelujah încep să îi curgă lacrimi pe obraji… și mie la fel. Imagine all the people/ Livin’ life in peace… Cântăm cu toții la unison, în pacea care învăluie curtea asta mică cu flori colorate în mijloc.
Mi-am amintit brusc că mâine cei doi voluntari din SUA pleacă de la Santa Cruz și părintele Daniel m-a invitat în capelă ca să asist la momentul solemn de care voi avea și eu parte la plecare. E un gest simbolic de mulțumire adus voluntarilor pentru că și-au dedicat pelerinilor o parte din timpul lor. Duminica nu este cină comună cu pelerinii, așa că am mâncat împreuna cu preoții și cu voluntarii.
Am adormit cu gânduri învălmășite în minte și cu o mulțumire nouă în suflet, pe care nu știu dacă am simțit-o vreodată în felul în care o simt acum. Se spune că El Camino îți dă ce ai nevoie atunci când ai nevoie… Întâlnirea de azi cu Oliver și cu Dominique era tot ce aveam nevoie. În fond, viața e atât simplă… La vida es es lo que es… Imagine all the people, sharing all the world. (va urma)
Leave A Reply