Azi am avut, pentru prima dată de când am devenit vizitator fidel la IRO, senzația unui deja-vu. Nu știu de ce tocmai azi, căci din martie până acum am avut timp să trec de mai multe ori prin diverse proceduri, unele birocratice, altele terapeutice… în tot cazul, proceduri peste proceduri. Mi-a intrat cumva în reflex. Am învățat pe de rost culoarele labirintice, știu când e mai aglomerat, am locurile mele de parcare la distanțe optime de spital, etc., etc. Cred că s-ar putea spune că am devenit un pacient conștiincios. Eh, e drept că mă mai lupt câteodată cu demonii nevăzuți care s-au instalat confortabil în gândurile mele din primăvară și încă nu se dau duși cu totul, dar pe ansamblu nu-i chiar așa de rău.
Ziceam că azi am avut un puternic sentiment de deja-vu. Poate și pentru că repet pentru prima dată un CT, după mai bine de 6 luni și îmi amintesc spaimele pe care le aveam la prima investigație de felul acesta, când abia primisem diagnosticul. Azi spaima a fost înlocuită de umor… de la trecerea (absolut inutilă) prin „cortul albastru”, până la conversația cu asistenta care m-a condus prin curte până la amfiteatru și care, spre surprinderea mea, mi-a reținut chipul. Cumva e firesc, de când mă tot perind pe acolo… Ce bine arătați! îmi zice… Da?!, întreb eu mirată și amuzată și de remarcă, dar mai ales de faptul că îmi reținuse chipul. Da, da… vă tot văd pe aici din primăvară de când ați venit primele dăți… Doamne, erați pământie atunci și speriată rău… Dar e bine acum, nu-i așa? . E bine!, zic zâmbind… Păi cum altfel?!, continuă ea, hotărâtă. Doar suntem femei! Suntem puternice! Nu se pune ea boala cu noi! Și râdem amândouă până ajungem jos, la amfiteatru. Mi-a dat o stare de spirit tare bună conversația asta simplă. Aș putea spune, de fapt, că am avut noroc azi. Totul a mers foarte repede, am zăbovit prin fiecare loc în care mai fusesem doar atât cât a fost necesar ca să trec prin… proceduri.
Am terminat mai repede chiar decât mă așteptam și mă pregăteam să mănânc în sfârșit ceva pe ziua de azi, dar înainte de asta am trecut pe la spitalizări de zi ca să-mi scoată cineva branula… Acolo mi s-au înmuiat brusc picioarele. Pe cele șase paturi zăceau chipuri livide atârnate parcă de perfuziile care picurau în ritm sacadat. Chimioterapie. Nimeni nu zâmbea. Cum naiba să zâmbești! Am stat așa vreo două minute, cu degetul apăsat pe locul unde fusese branula mea. Am scanat discret chipurile din paturi. Cine știe câte s-or fi ascunzând dincolo de frunțile încruntate și de ochii triști… Mi-am amintit deodată că în vară mi-am promis că voi scrie mai mult despre tot. Și nu am făcut-o. Mi-au trebuit o noapte cumplită și două zile de stat la pat ca să îmi amintesc că experiența asta trebuia să schimbe ceva în mine. Așa că am ajuns acasă și m-am apucat de scris, dincolo de subiectivitatea momentului, rânduri pentru cei care au nevoie de ele. Pentru că știu câtă nevoie am avut eu de astfel de rânduri înainte de fiecare pas făcut înainte, spre vindecare.
Fiecare pacient diagnosticat cu cancer are propriul parcurs și este greu de spus în ce măsură o experiență seamănă cu alta. Da, procedurile sunt comune, tratamentele se aseamănă, dar sunt diferite și sunt convinsă că fiecare le simte pe propria piele într-un fel cu totul și cu totul personal. Și asta ține de o mulțime de factori mai mult sau mai puțin controlabili, de la vârstă, caracteristici fiziologice, personalitate, istoric medical, ereditate, până la factori precum reacțiile oamenilor din jur, relaționarea cu personalul medical, etc. De aceea, cu riscul de a mă repeta, este esențial de reținut că nu există rețete general valabile atunci când vine vorba despre modul în care trece prin această experiență fiecare dintre cei diagnosticați.
Există totuși repere comune și cred că este util să știi dinainte prin ce vei trece și să elimini astfel o parte din stresul inevitabil legat de fiecare etapă. Comparativ, pentru mine au fost mult mai ușor de suportat procedurile despre care știam la ce să mă aștept, decât cele prin care am trecut fără prea multă „documentare” din diverse motive. Desigur, este suficient să scrii pe Google oricare dintre termenii de mai jos și vei descoperi o întreagă enciclopedie fără cap și coadă. Nu-i rău să citești despre fiecare, dar cred trebuie să îți alegi cu grijă sursele. De data asta nu merge rețeta „citește tot ce îți pică în mână”, ba chiar s-ar putea să facă mai rău decât îți imaginezi. Așa că, selectează cu grijă ceea ce citești! Ceea ce scriu eu mai jos este experiența mea, prezentată subiectiv și uman, în speranța că va fi de ajutor cuiva. Dar mărturisirea ei nu înlocuiește informarea proprie și raportarea fiecăruia la propria persoană și la contextul în care se află.
Cancerul mamar, deși este considerat cea mai răspândită formă de cancer la ora actuală, este depistat destul de greu și asta nu pentru că nu există mijloace (dimpotrivă, progresele în acest domeniu sunt uimitoare în ultimii ani), ci pentru că nu există o cultură a prevenției suficient de dezvoltată. Cel puțin aceasta pare să fie situația la noi, în România. Foarte multe femei descoperă pur întâmplător că au o problemă care se dovedește a fi ulterior o afecțiune malignă. Și asta pentru că cel mai frecvent cancerul mamar nu doare și nu are simptome bine definite.
Ecografia mamară
Îndemnul medicilor de a face anual o ecografie mamară, mai ales după vârsta de 35 – 40 de ani, nu este în zadar. Ecografia este primul pas în a vedea dacă totul este sau nu în regulă. Nu doare și este o procedură destul de comună, dar de mare ajutor în depistarea precoce a cancerului mamar. Personal, în ultimii ani am mers la control ecografic anual, în scop preventiv, mai ales pentru că depistasem cu ani în urmă la un alt control de rutină, o mică problemă ce necesita monitorizare. La controlul anual din acest an a apărut și surpriza… suspiciunile de malignitate a unui nodul care păruse inofensiv până acum. Rezultatul ecografiei se dă pe loc, pentru că practic este vorba despre ceea ce vede medicul pe monitor. Așa că nu uita să îți faci periodic o astfel de investigație!
Mamografia
Următorul pas recomandat de medicul radiolog a fost efectuarea unei mamografii – o procedură care nu este neapărat dureroasă, ci mai degrabă inconfortabilă și care se recomandă a fi făcută după o anumită vârstă și cu indicație specifică de la medicul specialist, atunci când există suspiciuni în urma ecografiei. Rezultatele nu se dau pe loc, ci după ce se fac filmele cu imaginile preluate și după ce sunt interpretate de medicul specialist.
Biopsia
Termenul în sine te sperie, mai ales dacă l-ai mai auzit anterior în legătură cu diagnosticul vreunei alte persoane apropiate. În capul meu cel puțin, biopsia era legată clar de suspiciunile de cancer. De fapt, biopsia înseamnă prelevarea unei cantități mici de țesut din zona suspectă și analiza ei anatomopatologică. Evident că rezultatul poate fi unul bun sau unul mai puțin bun, adică, în cazul tumorilor mamare – benign sau malign, unde malign înseamnă un diagnostic de cancer. Așteptarea rezultatului biopsiei a fost chinuitoare pentru mine. Un milion de frici și alt milion de speranțe că va fi totuși ceva benign s-au luptat în mine timp de o săptămână. Iar la finalul săptămânii totul s-a clarificat – tumoră malignă, carcinom, gradul… etc. (un șir întreg de alte sintagme, care nici nu mai contează de fapt acum). Prima senzație – mi s-a tăiat respirația; a doua senzație – a început să îmi bată inima groaznic de tare; a treia – au început să îmi curgă lacrimile și să simt un nod în gât în timp ce doamna doctor îmi explica pe un ton calm că lucrurile nu sunt chiar atât de rele, că nu e un stadiu avansat, că se tratează, că… etc. Încercam să mă concentrez la ce spune, dar îmi era imposibil. Acela a fost momentul în care a început calvarul meu de aprilie… dar despre el, nu scriu acum, căci unele momente e bine să rămână acolo unde sunt, în trecut, cu tot ce au însemnat ele. Biopsia nu este dureroasă, se face cu anestezie locală, durează puțin, însă așteptarea rezultatelor este chinuitoare și acesta este momentul în care riști să te prăbușești, dacă nu ai grijă de psihicul tău.
Discuția cu un medic chirurg și cu un medic oncolog
Inevitabil, odată ce primești un diagnostic de cancer mamar, chirurgul și oncologul vor deveni aliații tăi împotriva dușmanului invizibil. Desigur, aici intervine și subiectivitatea în alegerea specialiștilor la fel cum intervin și alți numeroși factori pe care nu îi voi comenta acum. Ce pot să spun este că eu mă consider un pacient norocos, care a avut parte de oamenii cei mai potriviți din toate punctele de vedere și de un sprijin fantastic din partea specialiștilor de la IRO Iași, pe care îi recomand din tot sufletul. De altfel, poate că este util să menționez că toate investigațiile și toți pașii în tratament i-am făcut aici, la Institutul Regional de Oncologie din Iași. Cred că alegerea, atunci când ai posibilitatea să o faci, este pur personală. Am auzit despre pacienți din Iași care preferă să se trateze la Cluj sau la București și viceversa. Alții aleg tratamentul în străinătate, care presupune, desigur și anumite eforturi financiare. Cred că este o chestiune de alegere, bazată pe instinct și pe cât de influențabil ești de experiențele altora, pentru că, în fond, nu te învață nimeni cum să îți alegi salvatorii.
Tomografia computerizată – CT
CT-ul este următoarea investigație importantă pe care probabil va trebui să o faci pentru stabilirea unui diagnostic clar. Un CT arată dacă există sau nu metastaze în alte zone ale corpului. Există și varianta PET-CT, însă despre ea nu pot spune nimic pentru că nu am trecut prin această experiență. Mi s-a explicat pas cu pas ce înseamnă un CT, o procedură care nu este deloc complicată, în fond. Sunt necesare niște analize de sânge înainte de a o parcurge, apoi se ingerează o anumită cantitate de lichid și se injectează în venă o substanță de contrast care face posibilă vizualizarea eventualelor alte probleme existente. Procedura în sine nu e chiar complicată, trebuie doar să stai nemișcat și să execuți comenzile de respirație atunci când sunt rostite de personalul medical. Nu mai știu exact cât a durat scanarea efectivă, dar nu cred că au fost mai mult de 20 de minute. Angoasa mai mare a fost, ca și la biopsie, după efectuarea procedurii, până la venirea rezultatelor. Cred că săptămâna aceea a fost cea mai lungă din viața mea. Dar la final am respirat ușurată – răul era un pic mai mic decât îmi fusese teamă că va fi. Mai multe detalii științifice despre ce înseamnă un CT am citit aici.
RMN/ IRM
RMN-ul este următoarea procedură, cu o acuratețe mai mare și care se face strict pe zonele afectate de boală. Spre deosebire de CT, procedeul în sine este mai complicat pentru pacient. Sau cel puțin așa mi s-a părut mie. Durează destul de mult (aproximativ 30 – 40 de minute), iar poziția în care se face RMN-ul de sân nu este una tocmai confortabilă. Senzația de claustrofobie e destul de puternică, chiar și pentru cineva care nu are probleme cu claustrofobia, iar stresul generat de faptul că trebuie să nu te miști mai bine de jumătate de oră e destul de intens. Rezultatele vin, la fel ca și la CT după cel puțin o săptămână de așteptare. De data asta așteptarea a fost, parcă, un pic mai ușoară. Nu intru în detalii tehnice despre ce înseamnă un IRM, dar dacă te pasionează subiectul, un text informativ pe care l-am citit cu interes găsești aici.
Intervenția chirurgicală
Pentru mine, acesta a fost pasul cel mai important spre a fi mai bine cu toate. Nu știu dacă este la fel pentru toată lumea, dar operația a fost acel ceva care m-a readus pe linia de plutire și m-a făcut să văd dincolo de diagnostic. E drept, operația mea nu a fost una la fel de complicată ca altele. Am putut să decid și să optez pentru o operație conservatoare (care nu implică masectomia), însă decizia nu a fost ușoară și a trebuit luată de azi pe mâine, la propriu. De fapt, cam totul s-a petrecut de azi pe mâine în toată povestea asta, dacă stau bine să mă gândesc. Și cred că, dincolo de adrenalina de moment, acesta a fost un lucru bun, pentru că nu am avut timp să rumeg prea mult toate fricile. La final de martie mi-am făcut biopsia, la început de mai m-am operat, iar spre finalul lui iulie, am încheiat radioterapia. Totul s-a întâmplat repede, dar mi s-a părut că durează o veșnicie.
Dacă mi-a fost frică de operație? Da, mi-a fost groaznic de frică, cu toate că toată lumea mă asigura că este o intervenție ușoară. Cel mai frică mi-a fost, de fapt, de anestezia generală și de gândul că s-ar putea întâmpla să nu mă mai trezesc. Știu, știu, este o frică exagerată, dar am trăit-o și mi s-a întipărit pe creier. Privirea anestezistei și vocea ei calmă povestindu-mi ce se întâmplă mi s-au întipărit și ele în minte pe veci. La fel și lacrimile reci care îmi șiroiau pe tâmple în timp ce treceam în lumea somnului indus de substanțe. Nu dramatizez, așa am trăit eu tot episodul ăsta – intens și cu amintiri care m-au ajutat să merg mai departe și să nu o iau razna, căci, da, a o lua razna, în cel mai pur sens al sintagmei, este ceva ce cred că se poate întâmpla foarte ușor în astfel de momente.
Acestea sunt trăirile mele și sunt convinsă că ele sunt diferite de ale altor pacienți. Ce pot să spun este că operația în sine nu doare, nici anestezia, nici injecțiile anticoagulante, nici nimic. Durerea, suportabilă de altfel, apare la câteva ore bune după trezire, dar se rezolvă cu calmante administrate la cerere. Ce doare mai tare e capul. Cel puțin eu am avut o migrenă groaznică, care a ținut două zile. Am aflat, cam târziu, ce-i drept, că datul jos din pat și plimbatul ajută la diminuarea migrenei și a efectelor secundare ale substanțelor anestezice. La fel cum am aflat că statul picior peste picior, chiar și în pat, nu este ok pentru că favorizează formarea de cheaguri de sânge. Nu e folclor, ambele informații sunt culese de la specialiștii din spital. Una peste alta, după operație am simțit pentru prima dată de la începutul calvarului un pic de ordine în haosul din capul meu. Și asta pentru că trecusem la nivelul următor – nu mai făceam proceduri legate de diagnostic, ci trecusem la tratament, ceea ce însemna un prim pas spre vindecare.
Proceduri post-operatorii
Înțeleg că după operație, dacă totul decurge conform planurilor, spitalizarea nu ar trebui să dureze mai mult de 4 – 5 zile. Eu am stat în total șapte zile în spital, căci am prins și weekendul. Cu toate că sâmbătă eram „externabilă”, domnul doctor a tras concluzia că-mi priește în spital, așa că mi-a spus că ar fi bine să rămân peste weekend. Și bine a făcut, căci în felul ăsta am scăpat de poșete, adică de cele două drene pe care le-am târât după mine toată săptămâna. De regulă se pleacă acasă cu una dintre ele și se revine la spital pentru scoaterea ei atunci când cantitatea de lichid care se scurge din zona operată este suficient de mică pentru a nu provoca infecții.
Revenind la ceea ce se întâmplă după operație, cred că cel mai important e să îți tratezi propriul corp cu blândețe; să faci atât cât poți și să îi lași pe cei din jur să aibă grijă de tine. Spun asta, pentru că eu sunt un om obișnuit să facă totul, să controleze ce se întâmplă, să verifice totul până în cele mai mici detalii. Ei bine, de data asta a trebuit să accept că nu pot controla totul sau, ca să fiu mai limpede, că există momente în care nu poți controla nimic și că simplul fapt de a te ridica din pat și de a putea zâmbi în oglindă devine victoria imensă a unei banale zile de care să te bucuri. Am povestit despre victoriile astea mici în rândurile pe care le-am scris la scurt timp după ce m-am externat, aici.
Ceea ce urmează după operație nu e nimic ieșit din comun. Pentru mine a fost inedit totuși, pentru că nu am trecut niciodată printr-o operație înainte. Mă lăudam chiar că singurele mele sejururi în spital au fost legate de venirea pe lume a copiilor mei. Însumate ele au durat însă mai puțin decât internarea de acum. Cel mai dificil lucru după operație a fost să îmi recapăt mobilitatea brațului, afectat și el de intervenție. În rest, toate au decurs firesc, nimic spectaculos. După ieșirea din spital a trebuit să revin la medic pentru schimbarea pansamentului la trei zile, de vreo patru ori, apoi pentru scoaterea firelor. Mărturisesc că am ales să nu fac asta tot în spital, ci într-o clinică privată, nu pentru că nu aș fi avut încredere sau pentru că nu mi-a plăcut ceva anume (în fond era vorba doar de un pansament și niște fire de scos), ci pentru că am simțit nevoia de a mă detașa de aglomerația de la IRO și de toată atmosfera apăsătoare de acolo. Poate că a fost doar un moft de om epuizat psihic, dar mi-a prins tare bine să mă rup un pic de locul pe care oricum îl voi vizita constant în următorii ani. Și pentru că tot veni vorba, despre lucruri care mi-au făcut bine și m-au ajutat să îmi recapăt tonusul după operație, am scris aici, cu ceva timp în urmă.
Perioada de după operație a însemnat și așteptarea rezultatelor detaliate de la anatomie patologică, însă timpul s-a scurs mai ușor pentru că am fost permanent ocupată cu diverse îndeletniciri noi pentru mine, cum ar fi, de exemplu, să învăț să îmi fac singură injecțiile anticoagulante. Odată stabilit clar diagnosticul, după rezultatele analizelor, urmează decizia legată de tratament – decizie pe care o ia medicul oncolog (care de acum înainte e partenerul de drum lung pe calea vindecării), împreună cu o comisie care analizează întregul dosar medical. În cazul meu decizia comisiei a fost hormonoterapie + radioterapie. Faptul că am scăpat de chimioterapie mi-a dat o stare ciudată de euforie pe care nu prea pot să o explic, căci după operație, a doua mare frică a mea în toată povestea asta era chimioterapia, despre care citisem o mulțime de informații deloc ușor de digerat.
În următorii doi ani după operație, dacă nu există alte complicații, urmează câte un control la fiecare trei luni sau cel puțin așa mi s-a recomandat mie la externare.
Tratamentul hormonal
Pe scurt, tratamentul meu hormonal înseamnă 2 pastile pe zi și o injecție pe lună timp de 5 ani. Simplu, nu? Nu! Nu e deloc simplu, căci pe lângă drumul lunar la spital pentru rețetă și injecție (care acum a devenit floare la ureche), hormonii încep să își facă de cap și tocmai când te bucurai că nu ești acea 1 din 10 persoane care face nu știu ce reacție adversă, îți dai seama că ești, de fapt, acea 1 din 100 care face o altă reacție din lista lungă de efecte secundare, listă care te îngrozește la o primă lectură. Dar scenariul diferă, cred, de la caz la caz, așa că mă opresc aici cu perspectiva mea. După aproape 6 luni de tratament, cele mai enervante efecte secundare rămân migrena și schimbarea bruscă de dispoziție, în momente diverse ale existenței cotidiene.
Radioterapia
Scriam mai sus că m-am bucurat atunci când am aflat că nu este nevoie de chimioterapie în cazul meu. Despre radioterapie citisem la fel de mult și din câte înțelesesem eu, trebuia să fie mult mai ușor de suportat. Am citit despre efectele secundare, dar devenisem deja imună la lecturi de genul ăsta. M-am informat despre tot, am primit sfaturi bune de la oameni implicați în proces, dar nimeni nu mi-a spus că ceea ce mi se va șlefui în cele șase săptămâni cât urma să fac zi de zi drumul la spital avea să fie în primul rând răbdarea. Radioterapia în sine nu a fost chiar dificil de suportat – reacții locale ale pielii, o stare de oboseală permanentă, un pic de febră musculară la brațe la început, cam astea au fost, pe scurt, efectele resimțite de mine. Procedura în sine e simplă. După o simulare inițială, în timpul căreia se fac măsurători pentru ca radiațiile să se ducă fix pe zona afectată de boală, urmează 25 – 30 de ședințe de iradiere zilnică (fără weekend). O ședință de radioterapie în tratamentul cancerului mamar durează cam 10 minute, iar spre finalul procesului, durează chiar mai puțin. Cel puțin așa a fost în cazul meu. Dar numărul și durata ședințelor variază în funcție de specificul diagnosticului fiecărui pacient. Groaznic de greu a fost totuși să mă supun acestui ritual zilnic, timp de 30 de zile, numărate, cu tot ce a însemnat el. Despre asta, voi povesti însă în curând într-un alt articol dedicat exclusiv radioterapiei și experienței mele de 6 săptămâni de drumuri la spital – o vară pe care nu o voi uita niciodată.
Chimioterapia
Despre chimioterapie nu pot să scriu nimic, pentru că eu nu am trecut prin această procedură de tratament. Tot ce știu concret, din mărturisirile celor cu care am împărțit lungile așteptări pe holul de la radioterapie este că este mult mai greu de suportat decât radioterapia și că efectele secundare sunt mai dramatice. În rest, am citit mult despre chimioterapie înainte de operație, pentru că eram convinsă că va trebui să trec și prin asta și, la fel ca și în cazul celorlalte proceduri, cred că dacă ar fi trebuit să fac chimioterapie mi-ar fi prins bine să știu la ce să mă aștept. Dar pentru că nu am trecut prin ea, nu dezvolt subiectul.
Dincolo de toate aceste proceduri care devin parte din viața pacientului care primește un diagnostic dur, ceea ce contează foarte mult, este starea de spirit care însoțește parcursul întregului proces. A fi sau nu optimist, a fi sau nu puternic, a fi sau nu într-un fel sau altul, nu este, de cele mai multe ori, o alegere simplă și personală, oricât de mult am crede asta și oricât ți-ar spune cei din jur. A avea răbdare cu sine și a lua lucrurile așa cum vin și cum sunt, și bune și rele, este ceea ce cred că a funcționat în cazul meu. În rest… ce să spun… cred că a-ți da voie să treci prin toate stările negative, pentru ca apoi să conștientizezi că „nu se pune ea boala cu tine”, vorba doamnei asistente, este important. Restul… e chestiune de perspectivă și de adaptare la un context limită.
În 2020, peste 2,3 milioane de femei au fost diagnosticate cu cancer de sân și sau înregistrat 685 000 de decese la nivel global. La sfârșitul anului 2020, existau 7,8 milioane de femei în viață care au fost diagnosticate cu cancer de sân în ultimii 5 ani, ceea ce îl face cel mai răspândit cancer din lume. (sursa: World Health Organization)
Leave A Reply