Exercițiu de masochism didactic

Ieri am participat Forumul Educațional Magister. Sună hiperacademic, nu-i așa? Doar sună… E a treia oară când m-am înscris la această ”conferință” și încă mă întreb de ce am făcut-o, când mă lămurisem de fapt de la prima participare ce-i cu ea. Singurul lucru la care mă duce gândul este că ori m-am imbecilizat parțial, în goana după adeverințe de pus la dosar care se manifestă isteric în jurul meu în perioada aceasta a depunerii dosarelor pentru obinerea gradației de merit, ori sunt masochistă rău de tot!

Ce este Forumul Educațional Magister? Cum, nu știți?! Dacă sunteți profesori, sigur vă sună cunoscut, așa că încerc să fiu concisă în explicații, pe care le dau doar pentru cei care nu știu cu ce se servește acest eveniment. Pretinsa conferință este, de fapt, metoda (ingenioasă de altfel și cu câteva aspecte pozitive în unele privințe) găsită de editura Niculescu pentru a-și promova materialele didactice. Dată fiind concurența pe piață destul de mare din ultimii ani, fiecare se decurcă cum poate. Ideea de a organiza întâlniri cu profesorii, pe diferite teme ce privesc educația mi se pare de bun augur. La fel și ideea de a promova cărțile editurii în cadrul evenimentului. Ceea ce m-a dezamăgit total, de fiecare dată, iar anul acesta mai mult decât oricând, este conținutul ei. Nu mă refer la cel publicitar, acela e în regulă, ci la cel ”academic”. Conferința constă, în esența ei, într-un colaj de materiale (filmulețe, fotografii, statistici), culese de pe ici de pe colo și proiectate pe un ecran la care profesorii din sală privesc cuminți, în așteptarea diplomei de la final (diplomă care pune cireașa pe tort în privința grotescului evenimentului). Dar să mai zăbovim un pic la conținut… Colajul de ”materiale” este însoțit de comentarii anoste ale unuia sau altuia dintre organizatori, nu m-am chinuit să rețin numele personajelor perindate prin fața ecranului, care nu fac decât să repete ceea ce profesorii văd oricum pe imensul ecran (asta dacă nu se plictisesc între timp și nu-și caută alte ocupații). Domnilor și doamnelor de la editura Niculescu, știm și noi să navigăm pe internet, ne uităm și noi pe youtube și avem și noi cont pe Facebook, așa că nu vă mirați dacă rămânem cu gura căscată (de somn) după cele trei ore de ”conferință”, în care vizionăm tot soiul de materiale, unele mai noi ca altele. Apoi, puțină interacțiune cu publicul n-ar strica, zic și eu… Înțeleg, după precizarea domnului vorbăreț de pe scenă, că formatul evenimentului nu permite un dialog – ei, nu, zău, dar cine impune formatul ăsta?! Ori poate ideea tocmai asta o fi, să experimentăm și noi, profesorii, ipostaza de școlărei cuminței timp de trei ore, urmărind colaje fără cap și coadă?! Și mai că aș trece cu vederea toate astea, dacă n-ar exista mascarada de la final. E drept, la urma urmei nu te obligă nimeni să rămâi în sală, ați putea exclama! Ba te obligă, domnule, docomentul, adeverințaaaa, hârtia de pus la dosar! Eterna hârtie! Căci, ingenioși din fire și familiarizați cu spiritul practic în exces al dascălului român avid după hârtii, domnii de la Niculescu te obligă (impropriu spus!, dar e un soi de șantaj emoțional…) să stai până la finalul conferinței, ca să primești docomentul. Și uite așa, după trei ore și ceva de conferențiat, o gloată de oameni se ridică brusc de pe scaune ca să-și audă mai bine numele strigat (da, da e cu strigare!) și să dea din coate prin mulțime, la propriu, ca să ajungă până la scenă și să-și ridice mult râvnita adeverință, pe care anul ăsta scrie și numărul de ore (că așa trebe la dosar!), așa cum cu spirit fin de observație remarcă o colegă de suferință. 6 ore – ah! Și n-am stat decât 3! Doamne, ce Feți-Frumoși suntem cu toții, facem într-o oră cât alții în două! Iar eu, ca să fiu modestă, cât alții în trei, căci, recunosc, am avut insiprația să vin pe la jumătatea conferinței. Cu toate astea mi-am permis (ce blasfemie!) să-mi iau la final diploma atât de râvnită de toată lumea prezentă în aulă. Și, netrebnica de mine, nici măcar nu am vreo mustrare de conștiință!Îmi spăl însă păcatele cu faptul că promit solemn că e ultima dată când mă mai duc la vreun forum, curs de formare, de perfecționare ori cum s-o mai fi numind de felul acestuia, care mi-a consumat câteva ore din viață!

Și ca o ironie, tocmai acum, când scriu, primesc notificare pe Facebook cu o postare cu link către un articol despre necruțătoarea analiză a OECD a cărei concluzie mă amărăște de tot: România este, zice OECD, țara în care profesorii se cred cei mai buni, iar elevii sunt cei mai slabi. Nici nu știu dacă e de râs sau de plâns… Tot ce simt momentan e revoltă! Mă duc să trag o gură de aer de Copou, poate-mi trece!