Nu m-am gândit niciodată dacă sunt sau nu fericită. Nu am timp să mă gândesc la asta, iar atunci când sunt fericită… sunt, pur şi simplu. Îmi recunosc însă cu o oarecare inocenţă slăbiciunea de a simţi fericirea mea radiind în sufletul oamenilor pe care-i iubesc. Îmi place să cred că nu caut fericirea, că, printr-o nu ştiu care miraculoasă întâmplare, mă caută ea pe mine, în clipele cele mai neaşteptate pe care îmi este dat uneori să le trăiesc.
Fără să fac statistici inutile şi fără să cad într-un anost proces de autoanaliză, constat totuşi că fericirea în stare pură am trăit-o întotdeauna mai ales în momentele mărunte ale existenţei mele banale, care au trecut adesea neobservate de cei din jur şi, de câteva ori, chiar de mine însămi. Le-am redescoperit însă de fiecare dată retrospectiv, într-o încercare involuntară de recuperare a acelui paradis existenţial după care sufletul meu a tânjit mereu pe ascuns. Nu ştiam că dincolo de aceste descoperiri retrospective se ascund, de fapt, fărâme din fiinţa mea risipită printre atâtea îndatoriri cotidiene.
Azi bunăoară, mi-am uitat acasă umbrela… Lucru banal, care m-a enervat suficient de mult în momentul în care a început să plouă. Şi… măcar de-ar fi fost prima dată… dar îmi dau seama că niciodată nu îmi iau cu mine umbrela, nici măcar în zilele friguroase de toamnă, când ploaia devine musafirul monoton al zilelor lungi şi mohorâte. Nu ştiu cum se face că o uit tot timpul pe măsuţa mică de lângă uşă sau rătăcită printre eşarfele din şifonier şi-mi amintesc de ea doar în clipa în care simt înţepături lichide pe obraji. De cele mai multe ori mă cuprinde o stare de enervare subită, care-mi trece de îndată ce conştientizez că nervii nu-mi slujesc la nimic în clipele acelea în care corpul mi se transformă treptat într-un fel de prelungire solidă a stropilor ce mi se încâlcesc prin gene şi prin păr, încăpăţânându-se să-mi umple sufletul de un farmec greu de descris în cuvinte.
Azi a fost întocmai… enervare subită cauzată de primii stropi şi de gândul că iar mi-am uitat umbrela acasă, urmată de o abandonare treptată în braţele lichide, invizibile, ale ploii molcome de vară care şi-a împrăştiat mireasma peste oraş în după-amiaza asta târzie. Pe drumul grăbit de la un capăt la celălalt al parcului m-am metamorfozat succesiv în stări bizare, variind de la agitaţie, la nostalgie, de la exuberanţă la o linişte copleşitoare în simfonia căreia auzeam doar ritmul difuz al stropilor poposind pe frunze, pe bănci, pe asfalt, pe fiecare detaliu al unui peisaj citadin în care m-am obişnuit să-mi croiesc vise împletite cu aromă de tei sau pictate pe curcubeie imaginare. Mi-a trecut prin minte, pentru o clipă, că ploaia e partenerul meu lichid în plimbarea aceea tăcută spre casă şi m-a amuzat gândul că, odată ajunsă la scara blocului urma să îi şoptesc politicos că, din păcate, nu o pot invita înăuntru. Am mers aşa, prin ploaie, preţ de câteva minute, dar mi s-a părut că timpul a căpătat alte dimensiuni, iar când am ajuns acasă, am încercat să prelungesc starea aceasta în ritmul suav al mişcărilor fotoliului balansoar, chinuindu-mă în zadar să urmez ritmul ploii care încă se auzea printre copacii din faţa sufrageriei. Mi-au trecut prin minte atunci toate ploile din trecut, cu tristeţile şi cu fericirile lor, uitate printre amintiri răzleţe în care mai poposesc din când în când, atunci când mi se face dor. Am zâmbit la gândul că dacă nu mi-aş fi uitat de fiecare dată umbrela acasă, toate aceste tandre amintiri n-ar fi fost decât o sumă de fericiri ratate.
Apoi, ca din întâmplare, mi-am amintit de un articol peste care am dat zilele trecute, în încercarea de a înţelege mai bine mecanismul unor lucruri extrem de concrete. Citisem acolo despre Freud şi despre teoriile sale care desfiinţează hazardul şi întâmplarea, despre acel fenomen de neînţeles la prima vedere, a cărui denumire („the freudian slip”) nu-mi spunea mare lucru atunci, dar care defineşte, se pare, actele ratate de care nicio fiinţă pe lumea asta nu duce lipsă – acele acte pe care le facem involuntar, care ne enervează pe moment, dar în spatele cărora se ascund fericiri mărunte, ca aceea pe care am simţit-o eu azi, copleşită de ploaia caldă de vară. Citisem acolo că un om fericit este un om liber… Aşa să fie oare? Şi ce te faci atunci când, în goana nebună după libertate îţi uiţi din când în când umbrela acasă… te întorci după ea sau te pierzi în splendoarea acestui act ratat, în speranţa că te va prinde ploaia şi că nu vei rata şi fericirea din spatele lui?
Daca vrei și tu să primești acces la articole și resurse de genul celui despre care am scris eu astăzi, încă te mai poți abona gratuit la TheHunger.ro aici .
2 Comments
Foarte frumos articol, zici ca nu e pentru concursul la care participi. Iti urez mult succes si sa castigi, ai un articol foarte frumos si adevarat.
Mulţumesc pentru apreciere şi pentru urare! 🙂