M-am tot gândit în ultima vreme la fericire… și nu pentru că mi-am descoperit peste noapte cine știe ce veleități de cugetător asupra idealurilor omenești ori pentru că mi-am propus să fiu mai fericită decât sunt. De altfel, am constatat că de cele mai multe ori, noi, oamenii, în mod paradoxal, ne gândim la fericire și la ce înseamnă ea pentru fiecare dintre noi mai ales atunci când suntem nefericiți. Suferim, plângem, ne lamentăm, luptăm să ieșim la lumină din hățișurile nefericirilor care ne doboară, ne dăm peste cap ca să fim fericiți și asta ne ocupă o mare parte din existența cotidiană, dar, tot paradoxal, atunci când chiar suntem fericiți, trecem atât de repede peste moment, de parcă ne-ar fi teamă că nu i-am face față. Poate că din motivul acesta mi-a plăcut, dincolo de finalitatea ei publicitară, ideea celor de la Vitantis de a premia pe cei care își imortalizează fericirea printr-un #happyselfie prin concursul lor, la care se poate înscrie oricine este fericit și… își face un selfie.
Continui să mă gândesc, așa cum spuneam, de ceva vreme, la fericire… la a mea și la a celor pe care-i iubesc. Nu știu dacă are legătură cu vârsta, cu faptul că în ultimii ani am epuizat câteva din marile dileme ale vieții și am trăit experiențe limită ori pur și simplu pentru că, în mod neașteptat, tot de la o vreme încoace conștientizez că sunt o ființă fericită. Și nu, nu e un gând motivațional construit. Mi-au trecut prin minte toate astea într-una din zilele trecute, când un prieten drag m-a întrebat într-un context oarecare dacă eu chiar sunt fericită. I-am răspuns zâmbind, categoric și simplu: ”Da!”. A urmat, așa cum mă așteptam, un ”De ce?” mai mult sau mai puțin retoric. La drept vorbind nu prea am știut să îi spun de ce, dar m-am trezit enumerând fără să vreau să mă opresc o mulțime de clipe…
Sunt fericită, i-am spus, cu același zâmbet naiv… atunci când deschid ochii dimineața sub mângâirea razelor ghidușe ce-mi intră prin geam… când simt mirosul de cafea, duminica în toată casa… când mă pierd în privirea senină a minunilor mele dragi… când simt mirosul de tipografie al unei cărți abia cumpărate… când adorm cu capul pe pieptul celui pe care îl iubesc… când îmi cumpăr o pereche de pantofi frumoși… când mănânc cremă de zahăr ars… când într-o zi de februarie simt aerul primăvăratic împleticindu-mi-se prin gene… când lenevim sâmbăta dimineața și ne facem planuri de viitor… când îmi iese cum trebuie un pas de tango… când primesc câte o bulină de la minunea mea cea mică pentru că am spălat vase toată ziua… când, departe de tot, ne furișăm noaptea ca să privim constelația săgetătorului prin parbrizul mașinii… când ajung în locuri dragi în care am mai fost cândva… când reușim să avem câte o seară de film în familie… când scriu… când pregătesc dimineața pachețele pentru școală… când merg prin ploaie… când desenez zâmbete pe chipurile celor pe care îi întâlnesc în calea mea… când… când… Și aș fi putut continua așa la nesfârșit, dacă nu m-ar fi oprit, zâmbind cu blândețe într-o constatare ce mi-a rămas întipărită în minte, prin firescul ei dezarmant… ”Adică… tu ești fericită… pur și simplu?!” Nu mi-am dat seama dacă era exclamație sau o altă interogație, dar privind înapoi peste ziua de azi, peste cea de ieri sau peste oricare dintre zilele ce s-au scurs de la o vreme încoace, am ajuns eu însămi să cred că fericirea este… pur și simplu!
PS: Încă mai ai timp să îți lași premiată fericirea, participând până la sfârșitul zilei, la campania #happyselfie organizată de Vitantis.
