Știam că vara va fi diferită, cel puțin în ceea ce privește călătoriile. Așa că m-am împăcat cu gândul că va trebui să caut alternative la plăcerea mea de a hoinări prin locuri îndepărtate și una dintre ele a fost aceea de a încerca să descopăr locuri apropiate, pe care în atâția ani nu mi-am făcut timp să le explorez. Castelul Sturdza, de la Miclăușeni, este unul dintre acestea. Am trecut de atâtea ori pe lângă el, mi-am propus de nenumărate ori să fac un popas, dar nu am găsit niciodată răgazul să mă opresc acolo ori să-mi dedic o după-amiază pentru a-l explora.
La început de iulie 2020, plină de elan, am început să încropesc o listă cu locurile din jurul Iașului pe care le-am putea vizita pentru a compensa cumva lipsa călătoriilor estivale din anul pandemic. Castelul de la Miclăușeni a fost primul care mi-a venit în minte, poate și pentru că am avut ocazia de câteva ori să merg acolo, în diferite contexte, dar mereu a intervenit altceva. De data asta am mers special pentru a vedea castelul și împrejurimile, într-o după-amiază de duminică.
Drumul până la Miclăușeni este relativ scurt – 65 de kilometri de la Iași și vreo 20 de la Roman. Din șoseaua europeană te abați vreo 500 de metri pe un drum județean și ajungi imediat la intrarea pe domeniul unde se află castelul. Intrarea pe domeniu se face pe un fel de drum forestier, căci castelul e înconjurat de pădure, iar plimbarea de la șosea până la castelul în sine este foarte plăcută. De altfel, întreaga experiență de explorare a locului e plăcută, doar că îți lasă și un gust amar, pentru că te întrebi retoric cum de un astfel de obiectiv turistic, cu o istorie destul de bogată, nu este valorificat la potențialul lui real. Nu pot să nu compar ceea ce am văzut la Miclăușeni cu locuri din alte țări europene, în care astfel de obiective sunt foarte bine valorificate din punct de vedere turistic.
Castelul în stil neogotic a fost construit între 1880 și 1904 de către Gheorghe Sturza și are o istorie zbuciumată de-a lungul anilor. În timpul primului Război Mondial a fost spital pentru răniți, apoi, câteva decenii mai târziu a fost donat Episcopiei Romanului pentru a deveni lăcaș de cult, însă după instaurarea comunismului, castelul a fost folosit ca depozit de armament, iar apoi, din 1960, a devenit centru de plasament pentru copii cu handicap sever. Abia în 2001, centrul de plasament a fost mutat în altă parte. În tot acest timp clădirea a trecut prin incendii și printr-o constantă degradare ale cărei urme sunt mai mult decât vizibile în interiorul castelului. Dincolo de aceste date sumbre, locul are însă o istorie mult mai veche, ce te face să călătorești în timp, până prin secolul al XV-lea, când domnitorul Alexandru cel Bun a dăruit vornicului Miclăuș moșia din Lunca Siretului, care se va dezvolta ulterior sub numele de Miclăușeni. Pe locul în care a fost ridicat castelul a existat mai înainte un conac, ridicat în secolul al XVII-lea, ale cărui urme erau, se pare, încă vizibile atunci când a început construcția castelului, în 1880.
Astăzi, domeniul de la Miclăușeni se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și este inclus pe lista monumentelor istorice din județul Iași din anul 2015, ca parte a ansamblului Mănăstirea Miclăușeni care include castelul, biserica și parcul. Din păcate însă investițiile în restaurarea ansamblului, precum și o strategie de promovare a acestuia ca obiectiv turistic important din zona Moldovei, lipsesc cu desăvârșire.
Plimbarea de la parcare până la castel e plăcută, prin pădure, ai sentimentul că ești departe de lumea citadină. În curtea castelului te întâmpină, desigur, vânzători ambulanți cu de toate. Asta n-ar fi neapărat o problemă, însă terasele lăsate în paragină, aspectul neîngrijit și un soi de totală dezorganizare îți taie elanul de călător entuziast, dornic să descopere frumusețile propriei patrii. Pe lângă castel sunt o mulțime de anexe a căror utilitate nu am reușit să o aflu, precum și o mulțime de obiecte împrăștiate la întâmplare (lemne, vechituri, mașini neutilizate etc.). E lume multă, mai aglomerat decât m-aș fi așteptat. Din câte ne dăm seama, interiorul castelului se poate vizita. Nu există însă niciun panou, niciun orar de vizitare, nimic. Vedem doar că se intră în grupuri (cu sau fără mască). Când ajungem noi, ușa se închide și rămâne așa preț de aproape o oră. Aveam să aflăm mai târziu că intrarea vizitatorilor se face la fiecare oră fixă, de la 10 dimineața până la 17. Am avut timp, așadar, să explorăm împrejurimile până la următoarea intrare. Foarte aproape de castel este biserica pe care ne-am mulțumit să o admirăm din exterior, din cauza aglomerației și mai ales a lipsei de măștilor celor din jur. Ne-am plimbat prin grădina bisericii, am admirat trandafirii și cei câțiva nuferi iviți pe bazinul minuscul de alături. Apoi am luat-o haihui pe potecile din pădure, spre unul dintre turnurile vechiului castel, pe care l-am găsit cu ușurință, dar care mi-a lăsat un gust amar, la fel de puternic ca acela pe care mi l-a lăsat interiorul castelului.
Ghidul (un localnic, cred), deși nu pare să aibă cine știe ce pregătire în domeniul pe care îl prezintă ne roagă să ne punem măști și să folosim dezinfectantul de la intrare, apoi, preț de o oră ne spune cum știe el mai bine povestea castelului și a familiei Sturza. Mai strecoară câte o glumă, mai traduce cu stângăcie câte o inscripție în latină dintre cele care împodobesc pereții, ne mai invită să cumpărăm obiecte dintr-o vitrină care este „de vânzare”; una peste alta, ora trece destul de repede și la asta contribuie cu siguranță și talentul omului, așa că la final „donăm” pentru povestitor în vasul de lut plasat la ieșire. Evident, fiecare dă (sau nu) cât îl lasă inima și buzunarul.
M-au întristat poveștile auzite. Și cel mai tare m-a întristat faptul că a fost nevoie să treacă 12 de la căderea comunismului pentru ca centrul de plasament pentru copii cu handicap sever să fie mutat în altă parte și încă pe atâta pentru ca ansamblul de la Miclăușeni să fie declarat monument. Iar astăzi, castelul așteptă încă să fie restaurat… Și asta într-o epocă în care unii se laudă că susțin turismul, împărțind vouchere de vacanță vândute adesea „pe sub mână” unora care scot ceva bănuți din „turism”.
Tot drumul spre casă m-a bântuit imaginea Vilei Kaiser de la Bad Ischl, din Austria, care m-a fermecat cu câțiva ani în urmă. Nu știu exact de ce, dar în mintea mea am asociat-o cumva cu castelul de la Miclăușeni care, dacă ar beneficia de atenția cuvenită din partea celor cărora le stă în putere să îi redea strălucirea de odinioară, ar putea deveni, asemeni vilei austriece, o oază de liniște și de frumos.
Leave A Reply