Imperfecțiunile toamnei

Mă lupt de câteva zile cu tot felul de gânduri nedefinite frânte ritmic de banalitatea treburilor cotidiene cărora nu mă pot sustrage cu niciun chip. Nimic nefiresc. Așa sunt toamnele mele de ceva vreme încoace. Îmi spun mereu asta în gând și încep să mă întreb dacă nu cumva nu e decât o scuză banală, un semn tăcut al neputinței mele de a depăși o anumită etapă a vieții. Mă trezesc în fiecare dimineață cu o mie de întrebări la care nu reușesc să găsesc peste zi nici măcar jumătate dintre răspunsuri. Le port mereu cu mine, ceas de ceas, clipă de clipă și adorm seara cu neliniștile absenței răspunsurilor în suflet. Uneori diminețile încep altfel… cu crâmpeie de vis nocturn rătăcite printre gene în primele clipe ale zilei. Și atunci mă întreb retoric… ce ar fi fost dacă? Renunț rapid la interogație, de teamă să nu prindă rădăcini pe fundalul acesta depresiv multicolor al unei toamne pe care încă nu știu să mi-o pictez pe suflet. Care e sensul, în fond? Poate că nici eu nu mai știu… Alerg. Mereu cu gândul la ieri și cu teama de mâine, într-un fel de încrâncenare absurdă de a face ca totul să fie perfect fără ca eu însămi să știu ce este, de fapt, perfecțiunea. Iar azi, azi rămâne mereu în plan secundar, suspendat în tot felul de mici tragedii cotidiene cărora, de cele mai multe ori, le dau mai multă importanță decât ar trebui. Îmi rămân uneori în minte imagini care mă copleșesc încă din zori. Bunăoară azi… după o experiență traumatizantă în care am luat contact din nou cu sistemul sanitar românesc, am traversat orașul gândindu-mă cum aș putea totuși să trec peste imperfecțiunile zilei. Am oprit instinctiv la unul dintre semafoarele de pe Copou, lăsându-mi provorea copleșită de o imagine pe care mi-aș fi dorit să o pot imortaliza și altfel decât în cuvintele mele sărace – în poarta mare a parcului, un bătrânel gârbov, cu haine ponosite, hrănea porumbeii. Ținea în mâini două bucăți mari de pâine din care ciuguleau flămânzi porumbei agitați care îi poposiseră pe brațele întinse ce abia i se zăreau de sub paltonul negru, imens cu care era îmbrăcat. Pe jos, acoperind asfaltul murdar, alte câteva zeci de porumbei ciuguleau firmituri minuscule. Printre ei, abia zărindu-se, bocancii peticiți ai bătrânului păreau înfipți în trotuar, ca și cum nimic nu putea să îi tulbure preocuparea aceasta matinală cu efect terapeutic. Da, da, efect terapeutic, zic bine. Căci bătrânul acela, așa ponosit cum era, avea pe chip un zâmbet fabulos, în contrast total cu chipurile posomorâte ale trecătorilor ce așteptau înfrigurați schimbarea culorii semaforului. Am zâmbit și eu, involuntar. Nu știu de ce și probabil că nici nu are vreo importanță. Mi-a trecut prin minte deodată că nimeni nu e responsabil, în fond, de nefericirile noastre interioare și că perfecțiunea, la fel ca și opusul ei, nu este decât ceva relativ. Am condus o vreme fără țintă, trecând pe lângă locul în care ar fi trebuit să parchez, fascinată de imaginea bătrânelului cu porumbei, statuie vie pe fundalul multicolor al parcului. În imperfecțiunile ei, de care mă izbesc în fiecare zi, are și toamna aceasta crâmpeiele ei de miracol…