De când am terminat de postat pe blog textele de pe Camino îmi e greu să mai postez altceva. Habar n-am de ce. La Paris am scris haotic, în fiecare zi, fix cum mi-a venit la îndemână. Notițele zac în telefon, la păstrare, la fel ca și zecile de fotografii pe care nu m-am putut abține nici de data asta să le fac. N-are legătură cu nimic din ce urmează, dar am simțit nevoia s-o spun. Deci, poate că totuși are.
Azi, brusc, nu-mi mai este greu! Nu mă întrebați de ce, căci mă întreb eu destul! La ora la care scriu sunt într-un avion, ultimul pe ziua de azi, sper, spre Zagreb, unde ar fi trebuit să ajung ieri după-amiază. Simt oboseala în fiecare celulă din corp, dar curios e că nu mă plâng de nimic. Paradoxal, mi-e bine! Și mă întreb cum de am reușit performanța de a nu mă criza în niciun fel în ultimele 30 de ore, căci despre ele sunt rândurile ce urmează. Să o luăm cronologic, așadar. Înapoi la ieri!
Part 1 – Iași – Viena: Ora 16:00. Am plecat din Iași la timp spre Viena. Am primit asigurări că voi prinde conexiunea cu Zagreb, cu toate că aveam doar 35 de minute între zboruri. Deși am fost sceptică, i-am crezut, pentru că de regulă cei de la Austrian Airlines sunt serioși. Ce fac la Zagreb? De fapt nu acolo e destinația finală, ci la Karlovac, unde zilele acestea se întâmplă Four Rivers Film Festival, la care particip, alături de alți 9 profesori, în calitate de membru al echipei European Film Factory, la mai multe activități despre educația cinematografică, organizate în cadrul festivalului. Despre asta promit că scriu după ce mă întorc de la Karlovac. Dar mai întâi să ajung acolo.
În Viena am alergat de la un avion la altul, la propriu. La controlul de securitate mi-am uitat cosmeticele în bagaj, deci “piu-piu-piu” și control detaliat. Asta e! Am ajuns cu câteva minute înainte de ora decolării. Degeaba, pentru că oricum zborul Viena – Zagreb fusese anulat. Am aflat despre anulare doar în acel moment. Nu tu mail, nu tu SMS, nimic! Aveți două opțiuni – fie mergeți la Frankfurt și aveți conexiune spre Zagreb în seara asta (cam strânsă, dar viabilă), fie rămâneți în Viena și zburați mâine la 10:00 spre Zagreb. Alegeri! Brusc mi-am amintit de Camino și de bornele cu drumuri alternative. Evident că am ales prima variantă! Voiam să ajung cât mai repede în Croația. Toate bune și frumoase până în momentul decolării, când o întreb pe una dintre stewardese dacă plecăm la timp și dacă sunt șanse să ratez zborul din Frankfurt. Îmi promite că se interesează despre conexiunea mea și după 5 minute mă informează că zborul din Frankfurt spre Zagreb a fost și el anulat. Coborâți și rămâneți aici sau mergeți la Frankfurt? Pe buneeee?! Cum să cobor și să rămân în Viena?! Exclus! Am un flash cu Before sunrise, dar eu nu-s în tren, n-am niciun viitor scriitor american pe lângă mine și simțul umorului e la nivelul minus unu momentan. “So, what is your decision? We have to close the plane door now!” Am auzit întrebarea ca prin vis. Decizie de 5 secunde – Viena sau Frankfurt?! N-am coborât în viața mea dintr-un avion înainte să decoleze și mai ales nu în condițiile astea. Dar sunt calmă. Oi vedea eu ce fac.
Part 2 – Frankfurt: Aeroportul din Frankfurt e un oraș în miniatură. Uneori ai nevoie de cel puțin jumătate de oră ca să ajungi de la o poartă la alta. Eu n-am de ajuns la nicio poartă momentan, ci la Rebooking desk Lufthansa. Sunt aproape convinsă că îmi voi petrece noaptea în Frankfurt. La ghișeele de rebooking e agitație, se pare că sunt mai multe zboruri anulate. Convingerea mea a devenit certitudine în mai puțin de jumătate de oră. Voi zbura mâine dimineață până la Amsterdam, apoi, spre prânz, la Zagreb. E singura soluție mai „rapidă”. M-aș fi putut întoarce la Viena, dar zborul de mâine e deja full. Așadar, am făcut o alegere neinspirată, trebuia să cobor din avion atunci când mi s-a dat opțiunea asta! Faptul e consumat, așa că n-are sens să mă mai supăr degeaba. Nu voiam eu de mult timp să ajung la Amsterdam? Poftim, acum o să ajung… evident, doar în aeroport, între avioane, dar ce mai contează? Tot între avioane am ocazia să admir Frankfurtul noaptea, după ce durează vreo jumătate de oră ca să iau un taxi spre hotel. Cum spuneam, aeroportul din Frankfurt e uriaș, iar ca să prinzi un taxi liber e o adevărată aventură. Lufthansa mi-a dat cazare la hotel de patru stele și un voucher pentru plata taxiului, așa că nu mă plâng. Șoferul mă aude vorbind la telefon și explicând în engleză toată odiseea mea de azi. După ce termin conversația, mă întreabă de unde am plecat, apoi, foarte amuzat îmi spune că ar trebui să mă bucur de aventură, pentru că practic am înconjurat Europa în 24 de ore, ceea ce e inedit. Numai de inedit nu-mi arde mie, sunt îmbrăcată cu hainele cu care am fost dimineață la școală și e aproape miezul nopții. Dar zâmbesc și continui conversația. Drumul până la hotel e destul de lung, dar luminile din Frankfurt sunt spectaculoase! Hotelul e ok, cina e picantă, și peste tot sunt tablouri cu… Paris! Ce pot să-mi doresc mai mult?!
Part 3 – Frankfurt (reloaded): Am adormit târziu, mult după miezul nopții, deși eram frântă și aveam toate condițiile logistice pentru un somn decent. Eternul stres că nu voi auzi alarma la 4:30 m-a ținut mai mult trează. Zborul spre Amsterdam e la 7:50. La 6:30 sunt deja în aeroport, unde primul lucru pe care l-am văzut de pe scara rulantă ce urcă spre Plecări a fost: Amsterdam – cancelled. Oh, nuuu, nu se poate! Ba da, se poate… și încă cum… Primesc alte bilete pentru Zagreb, via Munchen. Zborul spre Munchen e după ora 18:00, ceea ce înseamnă că ajung undeva după ora 22:30 în Zagreb, adică spre miezul nopții în Karlovac. Regret din nou că nu am rămas aseară în Viena. Și parcă ce sens are să regreți ceva, mai ales o decizie care nu era decât ceva de moment, ca și cum aș fi dat cu banul? Îmi amintesc totuși că înaintea mea, la un alt ghișeu, un domn care își cam pierduse răbdarea a pronunțat de mai multe ori „Split”, apoi, la final, Zagreb. După o sesiune scurtă de research, aflu că ar fi o variantă mai convenabilă prin Split. Aș ajunge mai repede cu mai bine de două ore și cum deja sunt pe drumuri de aproape o zi, merită să îmi încerc norocul. Mai stau încă o jumătate de oră la coada la care stătusem deja ca să îmi iau biletele și în final, după ce îi explic situația doamnei de la ghișeu, obțin alte bilete, cu escală în Split. După toate calculele și încercări eșuate de a găsi o soluție convenabilă pentru a nu petrece totuși 6 ore în aeroportul din Split ca să zbor 40 de minute până la Zagreb am renunțat să mai încerc. Cu un autobuz sau cu un tren aș fi făcut prea multe ore. Ce-o fi o fi! Oi ajunge eu cumva…
Part 4 – Split: Am decolat la timp din Frankfurt. Ajungem la timp în Split. Lucrurile par să se îndrepte cumva. Aeroportul din Split e mic, dar cochet. E la 12 km de orașul propriu-zis, cam o oră de mers cu autobuzul. Ar fi o idee să vizitez orașul, am suficient timp, dar oboseala mi s-a cuibărit în oase și tot ce vreau e să mă așez undeva, să beau o cafea în tihnă și să citesc. Atât. Iar dacă nu mi se anulează și ultimul zbor, e chiar bine… Afară sunt peste 30 de grade și umiditatea e crescută. ZEN-ul rezistă, totuși. Și chiar crește brusc după ce văd că plaja este la 10 minute de mers pe jos de aeroport. Cine ar fi crezut că voi termina de citit autobiografia lui Chaplin pe o plajă micuță, în Croația, într-o după-amiază plăcută de toamnă, cu sunet molcom de valuri leneșe pe fundal… Cred din ce în ce mai mult că nu e nimic întâmplător… Îmi zboară din nou gândul la Camino. Iar și iar. Și cred că așa va fi de acum înainte mereu și aș face bine să mă obișnuiesc cu gândul că niciodată, de când mă știu, nu am fost mai bine ca acum. Ultimul paragraf din autobiografia lui Chaplin e în armonie totală cu peisajul meu și cu felul în care mă simt. Aici și acum.
Mă gândeam săptămâna trecută la mare… În vara asta am văzut doar oceanul, la Finisterre și la Muxia, dar eram prea prinsă încă de ultimele zile de Camino, ca să mă pot bucura în felul ăsta în care o fac acum, după 24 de ore nebune petrecute între zboruri. Plaja Divulje e mică și liniștită. Câteva șezlonguri ici și colo, două terase drăguțe, una pe plajă, cealaltă pe ponton, câțiva palmieri care mă duc cu gândul la vară. Liniște. Pace. Soare blând. În zare se vede Splitul, pe care îl pun musai pe lista locurilor de vizitat cândva în tihnă. Terasa de pe ponton e aproape goală, lumea este încă pe plajă. La o altă masă, alți doi turiști beau cafea, cu trolerele lângă ei. Ne salutăm la un moment dat din priviri, cu un soi de complicitate. Orele astea, petrecute aici, mi s-au întipărit în memoria afectivă pe vecie.
Part 5 (finalul) – Zagreb – Karlovac: Când m-am întors în aeroport era deja seară. Zborul spre Zagreb ar fi trebuit să fie la 19:50, dar, în spiritul ultimelor 24 de ore, am decolat la 22:25. Mi-a trecut prin cap că aș fi putut ajunge mai repede la destinație dacă închiriam o mașină pe care puteam să o las în Zagreb, dar dacă aș fi făcut asta, aș mai fi admirat eu marea între avioane în mijloc de septembrie? Nu. Așa că mă bucur că am trăit după-amiaza asta frumoasă de toamnă, de care-mi voi aminti multă vreme, cu picioarele în mare și gândurile hai hui. Zborul până la Zagreb e scurt, cam jumătate de oră, așa că nici n-am timp să mă dezmeticesc. Evident, bagajul meu de cală nu este pe bandă, nici nu mă așteptam, așa că mă îndrept fără nicio speranță spre biroul de „lost and found”, unde aflu cu surprindere că bagajul a sosit înaintea mea. Băiatul de la ghișeu e bine dispus și se amuză de exclamația mea, la vederea bagajului. Sunt singurul pasager din aeroport. Mă simt ca Tom Hanks în Terminalul. De cealaltă parte a ușii automate mă așteaptă Antonio, șoferul trimis de organizatorii festivalului ca să mă preia de la aeroport. Până la Karlovac facem mai puțin de o oră. Discutăm despre aventura mea printre avioane, despre Zadar, Dubrovnic și alte locuri minunate, despre cum se resimte în Croația trecerea de la kuna la euro și despre o mulțime de alte lucruri. Nici nu știu când am ajuns la destinație. E trecut de unu noaptea și nu reușesc să mai procesez nimic. Mi se derulează în cap filmul ultimelor 32 de ore – atât a durat călătoria mea de la Iași la Karlovac. Mâine mă așteaptă o zi plină și reîntâlnirea cu niște oameni dragi, pe care nu i-am văzut din vara trecută.
Epilog: Despre ce am făcut la Karlovac povestesc în curând aici. Zborurile de întoarcere nu au avut nici măcar un minut de întârziere. La aterizarea în Iași, când mi-am deschis telefonul am primit de la Orange un mesaj cu „Bun venit în … Slovacia!”, iar la ieșire m-au întâmpinat întrebările retorice devenite emblema aeroportului în ultimele luni: “Chișinău? Bălți?” Am dormit 12 ore neîntrerupte, iar dimineață m-a trezit o notificare de la Revolut, cu textul „Bine ai venit acasă! Sperăm că ai avut o călătorie excelentă!” M-a bușit râsul; apoi m-am uitat la pozele din Karlovac și la cele făcute între avioane. Da, am avut o călătorie excelentă, pentru că, de fapt, excelența unei călătorii depinde, în proporție de peste 90%, de felul în care alegi să trăiești orice experiență. Morala întâmplării? Nu există. Uneori facem alegeri proaste și atât. Dar dacă universul mai complotează și el, uneori alegerile proaste nu-s chiar așa de rele. În fond nimic nu-i atât de grav pe cât pare, căci, nu-i așa, la vida es lo que es…
Leave A Reply