La Bohème – un amour eternel

De vreo câteva ceasuri încerc inutil să-mi potolesc emoția bizară care m-a cuprins încă de ieri. Iar acum, cu laptopul deschis pe brațe, într-un avion ticsit cu călători fel de fel, încă ezit să încep. Nodul în gât încă își face treaba, degetele îmi sunt amorțite pe taste și simt un soi de adrenalină ciudată, în care se amestecă oboseala orelor nedormite și entuziasmul copilăresc al unei călătorii pe care mi-o doresc memorabilă și pe care îmi dau seama că am așteptat-o atâția ani în formula aceasta inedită de „eu cu mine”- Paris!

Nu, nu e prima dată când călătoresc la Paris și cu siguranță nu e ultima, ba chiar, dacă stau bine să mă gândesc, este orașul din afara țării în care m-am întors de cele mai multe ori, vreo șapte până acum. Mereu am avut sentimentul că reîntoarcerile mele la Paris au legătură cu faptul că ceva era incomplet. Am mers la Paris împreună cu oameni dragi și am împărțit trăiri atât de profunde, pe care le-am frământat uneori în cuvinte lăsate răzleț pe aici, însă mereu am avut sentimentul că ceva nu se potrivește, la fel ca atunci când o piesă de puzzle deși pare la locul ei, e pusă, de fapt, de-a-ndoaselea. Nu m-am gândit însă niciodată în euforia asta a călătoriilor că poate ar trebui să merg cândva singură la Paris.

Se spune că adevăratele revelații se produc în singurătate. Și se mai spune că pentru a trăi frumos trebuie să înveți să te iubești pe tine. Se spun multe, tare multe pe Pământul ăsta, dar nimeni nu-ți spune de unde să începi și cum și cu ce! De asta și uităm prea des să zâmbim, să fim fericiți, să trăim frumos. Nu-i vorbă, le afli pe toate singur, ori ajutat de ființe dragi, pe drum, iar când te izbești de ziduri de neputință și te trântesc la pământ pe neașteptate tot felul de opreliști nătânge, ivite parcă anume să te trezească din ignoranță, afli brusc că nimic nu e etern pe lumea asta sau cel puțin nu în forma în care ne-am dori, omenește, să fie și că ai face naibii bine să trăiești așa cum visezi sau cum ai visat cândva, căci ai uitat între timp aproape de tot să visezi.

Să trecem peste paragraful anterior, căci altfel o dăm în falsă metafizică și nu mă pricep câtuși de puțin la asta. Revin la Parisul meu drag, la care mi-a rămas gândul de multă vreme. Ultima călătorie înainte de pandemie a fost la Paris, într-un ianuarie luminos. Nu știam atunci că va trece atât de mult timp până voi urca din nou într-un avion. Și adevărul este că până când nu m-am trezit cu biletele puse sub nas, cu vreo lună în urmă, nu cred că îmi imaginam nici că primul zbor post-pandemic va fi tot la Paris. Dar le aranjează ea viața pe toate în așa fel încât să capete sens! E drept, sensul de acum nu ar fi avut speranță de viață dacă omul drag cu care-mi împart de câțiva ani bucuriile și fricile deopotrivă, nu mi-ar fi spus într-o seară fără drept de apel: „Gata, pleci la Paris și punct! Ai nevoie de asta!”

Iată-mă, așadar, îmbarcată, cu vreo 45 de minute întârziere, blindată cu declarații, cu măști de rezervă, cu certificat de vaccinare și tot tacâmul, în eternul Wizzair către Beauvais, singura soluție rezonabilă, momentan, pentru a zbura direct din Iași către Paris. M-au încercat, cum spuneam, tot soiul de trăiri în dimineața asta, începută cu un drum până la IRO, așa, ca să nu uit unde mi-am petrecut vara și continuată cu mici pregătiri pentru drum și cu o scurtă revizie a celor șapte zile la Paris.

Ce fac o săptămână la Paris?

Aș putea răspunde într-un singur cuvânt – Scriu! Dar asta nu spune mare lucru, decât pentru mine, căci în spatele verbului se ascund o mie de temeri, de frământări, de vechi și noi ezitări. Dar da, în principiu, mi-am propus ca în călătoria aceasta să scriu mult și să fac lucruri pe care mi-am dorit mereu să le fac la Paris, cum ar fi să mă plimb în zori de zi și să văd răsăritul în Montmartre ascultând în căști Boema lui Aznavour, ori să merg pe urmele lui Rebreanu din Metropole, dar și să ajung într-o mulțime de locuri din Paris în care nu am ajuns încă. Voi fi un călător cu metodă, ca să-l parafrazez pe Rebreanu, dacă tot l-am pomenit. Mi-am făcut trasee tematice de acasă, le-am salvat pe Google Maps, am făcut cercetări despre aproape tot ce vreau să fac, am ales cu grijă locul în care voi sta – hotelul La Louisiane din Saint-Germain-des-Prés – despre care îmi doresc să scriu aici în zilele următoare, mi-am planificat vizitele la câteva muzee, întâlniri cu două fete dragi, Adeline și Lucie, cu care am lucrat în proiectul despre educația cinematografică. Încerc să fiu eficientă, cum s-ar zice. Sau mai degrabă să profit la maximum de experiența aceasta ivită cât se poate de spontan în viața mea, după o perioadă de zbucium intens.

Mi-am făcut planuri pentru fiecare zi, dar mărturisesc că una dintre zile nu are încă nimic bifat la propuneri. Și pentru că îmi plac provocările, iar puțină interacțiune în toată solitudinea asta boemă nu strică, aștept sugestii, aici, în comentarii sau oriunde îți este la îndemână, cu și despre experiențe inedite pe care aș putea să le încerc la Paris în ziua încă neplanificată, experiențe pe care să le transform apoi în cuvinte sau pur și simplu în amintiri frumoase.

Între timp, căpitanul aeronavei anunță că ne apropiem de Beauvais, unde este parțial înnorat, iar temperatura la sol de 19 grade Celsius, așa că e timpul pentru resetat entuziasmul și pentru pus tonurile de apel pe modul „Ne pas déranger! Prochain arrêt – Paris!”