Mal de pierres (2016) – deziluzia libertății de a căuta

Regie: Nicole Garcia

Actori: Marion Cotillard, Louis Garrel, Alex Brendemühl

Îmi doream de mult timp să văd un film franțuzesc. Nu știu exact din ce motiv anume. Există, cred, dorințe pe care subconștientul ni le livrează uneori în cele mai neașteptate momente, fără a le însoți de explicații adiacente. Și de cele mai multe ori, cel puțin în cazul meu, în astfel de momente se produc revelații bizare, al căror sens se constituie în răspunsuri căutate îndelung în alte momente de meditație.

Mal de pierres sau From the Land of the Moon, cum a fost tradus titlul original, este una dintre peliculele nominalizate la Palme d’Or în 2016, ce prezintă drama interioară a unei tinere din anii ’50, născută și crescută în Provence, pentru care viața nu pare să aibă alt sens decât iubirea absolută. Inteligentă, cu o gândire liberă dusă la extrem și cu o sensibilitate ieșită din tipare, Gabrielle caută un soi de iubire absolută, pe care însă nici ea nu și-o definește. Gesturile ei extreme sunt percepute drept acte de nebunie, iar soluția pe care familia o vede pentru a o tempera este aceea de a o mărita cu un tânăr care o place pe Gabrielle, dar care ei îi este indiferent. Căsătorită fără voia ei, tânăra își continuă căutările… de fapt nu face nimic concret, ci doar speră că va apărea în viața ei bărbatul care să îi ofere dragostea la care visează și căruia să îi dea, la rândul ei totul său. Și acest lucru se întâmplă în timpul unui sejur la o stațiune balneară din Elveția, unde Gabrielle este internată pentru a se trata de pietre la rinichi. Aici îl cunoaște pe locotenentul André Sauvage, pentru care face o pasiune ce o va bântui în permanență în următorii ani și în jurul căreia va țese o poveste de dragoste care îi va guverna existența. Un rol interesant este cel al soțului, José Rabascal, care, la rândul lui trăiește o dramă interioară – aceea de a nu fi iubit de femeia pe care o iubește. Cu toate că pare plasată în plan secundar, această dramă se conturează abia spre finalul filmului, când personajul îi dezvăluie soției sale care a fost adevărata față a lucrurilor după întoarcerea ei acasă, din Elveția.

Nu îmi place să povestesc filme și, în tot cazul, Mal de pierres nu este genul de film care să poată fi povestit… pentru că nu există acțiune în sine, ci multă, extrem de multă trăire care, combinată cu fundalul sonor al Barcarolei lui Ceaikovski și cu peisajele provensale ce poartă în ele un soi de nostalgie nedefinită, învăluită în parfum de lavandă, te transpun, inevitabil, în povestea aceasta bizară a Gabriellei Rabascal – un fel de madame Bovary modernă care, în cele din urmă își găsește liniștea într-un nou tip de trăire despre care însă nu mi-am dat seama în final dacă este doar resemnare sau conștientizare sinceră a faptului că, fără s-o știm, de cele mai multe ori, acel ceva pe care îl căutăm zadarnic toată viața ne scapă tocmai pentru că se află lângă noi.