Marți 13, cu 7 ore și cu constatări triste

Am plecat de dimineață din casă cu gândul ăsta, că e marți 13 și eu am 7 ore de curs, dar eram mai degrabă amuzată, decât nervoasă sau speriată. Am ajuns la concluzia că micul dejun și cafeaua servite acasă, în tihnă, cu familia, în zori de zi reprezintă cel mai bun antidot luat preventiv pentru absurditățile de peste zi. Așa că dacă e ceva la care nu mai renunț de acum înainte cu niciun preț este fix acest moment matinal care ne face să ne începem împreună ziua și să ne amintim că ceea ce contează, de fapt, e… acasă

Până am ajuns la școală am uitat că e marți, 13. M-a ajutat un pic și Cohen, e drept, așa că la școală am ajuns zen. Primele ore – clasa a șasea. Discutăm despre legende, printre altele, și ajungem nebănuit de departe, la stereotipuri și prejudecăți. Păi da! Adică de ce în legenda asta a albinei și a păianjenului fata cară pietre și băiatul țese? Întrebare justă, aș zice… Explicațiile lor au fost pe măsură: așa era pe vremea aia… oricum azi nu mai țese nimeni, iar pietrele sunt cărate de mașini… Cel mai mult mi-au plăcut însă explicațiile lor pentru gestul băiatului din legendă de a refuza să lase munca pentru a se duce să își vadă mama care era pe patul morții. M-a uimit plăcut faptul că nu au dat cu pietre, că unii au încercat să găsească posibile explicații. Doamna, păi băiatul oricum nu putea să schimbe nimic, mama era foarte bătrână și oricum ar fi murit, de ce să se îndurereze și să o vadă murind… sau, într-o viziune mai corporatistă… Doamna, poate băiatul nu putea să se oprească din țesut că ăsta era jobul lui și dacă îl întrerupea era rău pentru șeful lui. Clasa a șasea, da? Mă umple de energie felul în care discut cu ei…

Am continuat cu două ore de Adolescență, fragmente din Împăratul muștelor și analiză de postere la filmul lui Francois Truffaut, Cele 400 de lovituri, create de elevii mei de clasa a noua. Nu știu cu ce gânduri au venit bobocii de anul ăsta la LIIS, dar știu sigur, de pe acum, că unii dintre ei sunt foarte talentați la design. Au creat niște postere foarte tari. Aș pune câteva aici, dar nu le-am cerut acordul, așa că… data viitoare. Apropos, dacă sunteți profi sau elevi și citiți aceste rânduri, vă recomand cu drag să intrați pe www.europeanfilmfactory.eu și să vizionați gratuit cele zece filme europene disponibile acolo. Despre ce trebuie să faceți ca să le puteți vedea, am povestit cu ceva timp în urmă aici.

Constatările triste ale zilei de marți, 13 au venit pe final de program. Nu vreau să complic inutil anumite situații, dar constat din ce în ce mai des, cu mâhnire că, din păcate, sistemul ăsta al nostru de educație e putred mai ales din cauza profesorilor. Până la miniștri și politicieni și alții care decid soarta educației suntem noi, profesorii. Și dacă noi nu știm să fim modele și nu suntem în stare să facem lucrurile corect, atunci am face bine să nu mai urlăm pe toate drumurile în gura mare, că suntem tratați nedrept. Cum spuneam, nu intru în detalii, căci scopul nu e să arăt cu degetul pe cineva anume, deși poate că uneori ar trebui să facem și asta. Zic doar atât: e degradant să constrângi elevi să cumpere nu știu ce culegeri (în condițiile în care e plin internetul de teste de antrenament și de materiale gratuite). Cum să se schimbe ceva, dacă pentru niște lei în plus de pe la edituri anonime ne dedăm la astfel de pretinse gesturi altruiste… Să mai amintesc că învățământul e gratuit și că este interzis ca profesorii să strângă bani de la elevi? De asemenea, e de-a dreptul de neînțeles pentru mine să pretinzi elevilor să respecte legea în timp ce tu o încalci (respectiv să le pretinzi să poarte mască, în timp ce tu, profesorul, îți permiți să ți-o dai jos pentru că nu poți respira…). Da, ne plângem cu toții, da, e greu, da, e absurd uneori, dar hai să nu ne batem joc unii de alții, sfidând prostește niște reguli de bun simț! Singura bucurie care a echilibrat balanța a fost aceea că niște elevi au îndrăznit să povestească despre aceste lucruri nelalocul lor. Pentru mine asta înseamnă speranța că ei pot schimba ceva, că după patru ani de liceu pleacă la drum în viață cu curajul de a spune atunci când ceva nu e în regulă și de a-și asuma ceea ce spun. Și mai înseamnă faptul că au încredere în omul căruia au ales să i se destăinuie și să îi semnaleze neregulile și asta, credeți-mă, e ceva mai prețios decât toate notele de zece luate la vreun examen de elevii mei.