Murano sau Burano?!

Azi e soare. În sfârșit… Veneția! Ne-am trezit greu, după aventura de azi-noapte. Simt că am nevoie de o tonă de cafea, dar mă bucur că nimeni nu a răcit măcar. Prin geamul deschis pătrund vioi razele jucăușe, împletite cu un zumzet continuu de voci umane. Mica piață din fața mallului Le Barque e arhiplină – tarabe pline cu mormane de haine colorate, oameni gălăgioși care scormonesc prin ele și din când în când claxoane care rup ritmul sonor. Gata, azi mergem la Veneția! 

Ne-am propus să mergem fără mașină, pentru că oricum ar fi complicat cu parcarea. După toate calculele cel mai avantajos este să ne cumpărăm patru “Venezia Pass” care sunt valabile pe toate mijloacele de transport, inclusiv pe vapor. Un pass costă 25 de euro. Pare mult, dar dacă vrei să ajungi și pe insulele Murano și Burano, cum ne-am propus noi, atunci e soluția cea mai convenabilă. Altfel, dacă vrei să vizitezi doar Veneția, e suficient un bilet de tramvai care costă 1,5 euro sau unul dus-întors pentru 3 euro.

Inițial am crezut că vom avea timp pentru toate trei destinațiile – Veneția, Murano, Burano – dar ne-am înșelat. Nu ai cum să te bucuri de toate într-o singură zi. Așa că am decis spontan să mergem mai întâi pe cele două insule, Murano și Burano, urmând să ne orientăm la întoarcere în funcție de timpul rămas și de oboseală. Adevărul e că am ajuns și cam târziu în Veneția, era aproape 12:00. Dar încă trăgeam speranțe că ne va ajunge timpul pentru tot ce ne-am propus.

Murano e prima destinație. Speranțele ni s-au diminuat simțitor încă din momentul în care ne-am așezat la coadă ca să prindem următorul vapor către Murano. Nu mi-am imaginat că la final de octombrie va fi atât de aglomerat. Iar vremea nu prea ține nici ea cu noi. Măcar nu plouă! Am ajuns relativ repede pe insulă, care este la vreo 3 km de Veneția. E destul de pitorească, însă recunosc că mă așteptam la ceva mai mult. Mi s-a părut totul foarte comercial, iar celebra sticlă de Murano, autentică sau nu, e prezentă la tot pasul în toate formele și pentru toate gusturile și buzunarele. În fosta catedrală Santa Chiara, am asistat la un mini-spectacol de fabricare a sticlei de Murano prin mijloace tradiționale. Tudor a fost cel mai încântat. Mie mi s-a părut totuși la fel de comercial. Ne-am plimbat de-a lungul canalului principal, am făcut cumpăraturi, am vizitat Muzeul sticlei de Murano, care nici el nu m-a impresionat prea tare. Poate că de vină a fost și cerul plumburiu și oboseala cauzată de nesomnul din noaptea anterioară. Nu știu… cert este că Insula Murano nu e unul dintre locurile în care mi-aș dori să revin vreodată.

Am plecat apoi spre Burano, care e la alți 6 km, destul de târziu. Era aproape 16:00, cred. Îmi setasem deja niște așteptări foarte joase, după dezamăgirea din Murano, așa că nici măcar curioasă nu mai eram. Dar… surpriză! Burano este o insuliță minunată, care m-a fermecat pe loc. E aglomerată, dar totul e atât de colorat și de vesel, încât parcă nici nu mai contează aglomerația. Căsuțele multicolore sunt înșirate de-a lungul canalelor înguste, pe care se leagănă bărci albe. Din loc în loc se arcuiesc poduri care fac legătura între o parte și cealaltă a canalului. Peste tot, mâini întinse și telefoane care capturează în pixeli peisajul acesta desprins parcă dintr-o carte de colorat. Bucuria pe care o simt e cea a unui copil care e îmbrățișat de magia locului, pe care cei mai mulți dintre oamenii din jur sunt preocupați să o prindă în poze mai mult decât să o trăiască efectiv. E absolut încântător! Încerc să-mi imaginez cum e atunci când e soare. Păcat că acum deja se înnoptează… Regret că nu am venit mai întâi aici. Insula Burano este mult mai  frumoasă decât Murano. 

Băieților li s-a făcut foame, e cam devreme pentru cină, dar având în vedere că azi am mâncat mai mult pe apucate, ideea de a lua masa aici e bine primită de toată familia. Așa că băieții s-au dus să caute un loc potrivit pentru masă, în timp ce eu și Eli ne bucurăm de o plimbare hai-hui pe străduțele pline de viață, înainte ca noaptea să se lase peste explozia de culoare. Odată cu aprinderea felinarelor, peisajul capătă un alt aer. Magia însă rămâne. Nu știu de ce, dar într-un fel paradoxal și de neînțeles, Burano îmi amintește de Colmar. Poate datorită spiritului ludic pe care îl trezește în mine. Cine știe…

Cina e delicioasă. Tagliatelle, gnocchi, ficat gătit în stil venețian, bruschette, brânzeturi cu dulceață și murături… niște combinații ciudate, dar neașteptat de bune, asezonate cu vin local și cu un nelipsit espresso. La plecare, la fel ca la venire, am stat la o coadă interminabilă ca să putem lua vaporul spre Veneția, unde am ajuns destul de târziu ca să mai avem chef de plimbări nocturne. Așa că ne-am îndreptat spre Mestre, cu gândul că vom reveni mâine în Veneția și cândva, în viitor, pe Burano, pe care îmi doresc mult să o văd în tihnă și într-o zi cu soare. (va urma)