Muzeul relațiilor distruse

Nu-mi amintesc prea clar cum am ajuns în seara aceea la Bruxelles. Adică… știu foarte bine contextul  (cum aș putea să-l uit?), dar îmi scapă detaliile clare ale sosirii mele acolo. Plecarea îmi e întipărită în memorie… plecarea din Iași, ochi goi lăsați în urmă, pernuța tivită cu fir purpuriu și chipuri dragi imprimate în mătasea albă, înghesuită în bagaj, un drum lung spre mare, două zile ciudate în Vamă, artificiale și fără aura boemă pe care mi-o imaginasem eu, apoi Otopeni și… blanc total. Bruxelles, ploaie ursuză, prietenii mei veniți să mă preia din aeroport, avertismentul că la Bruxelles toamnele sunt urâte, rue Veronese exact așa cum mi-o imaginasem, apoi… somn. Îmi amintesc în schimb atât de limpede prima dimineață de toamnă la Bruxelles, aburul cafelei ridicându-se peste acoperișurile cărămizii pe care le văd din balcon, masa cu scaune colorate de pe terasa corporatiștilor, zidurile cu iederă, totul…

Da, e nevoie de periplul acesta scurt prin ungherele memoriei. Ori poate că nu. Dar e atâta voluptate în retrăirea clipelor ăstora răzlețite prin sufletul meu… și cumva, introducerea nu e chiar în zadar, căci cu amintirile are legătură și locul despre care vreau să scriu azi, pe care l-am descoperit, deloc întâmplător, în toamna aceea în care știam, mai bine decât oricine, ce înseamnă o relație distrusă… Despre Muzeul relațiilor distruse (nu, nu este o metaforă, chiar există un astfel de muzeu), am vrut să scriu chiar in primele zile ale mele acolo, pentru că, dincolo de tot ce mi-a atras atenția în prima zi de septembrie la Bruxelles, panoul mov imens, pe care scria pâlpâind Museum of Broken Relationships mi s-a imprimat involuntar pe retină. Nu-mi amintesc limpede traseul acelei prime zile… flashuri nostalgice mi se amestecă în memorie… The Old Hack Pub, din colț pe Charlemagne, bicicletele din față la The Old Oak, The sushi Factory de pe rue Stevin,  colosul de sticlă și metal cu peretele galben vanilie pe care scrie mare – Berlaymont, scara rulanta de la Schumann, o mulatră în rochie roșie pozând cocoțată peu nul dintre parapeți… detalii care încep să țeasă pânza memoriei. Apoi, drumul spre Parlamentarium, cu harta într-o mână și cafeaua în cealaltă, cu un entuziasm aproape sălbatic și fără o țintă clară… apoi, din nou, panoul mov…

Nu mai știu în care dintre zile m-am încumetat să intru în muzeu. De fapt, din câte îmi amintesc, și îmi amintesc bine după cum îmi confirmă câteva cercetări pe Google, ceea ce am văzut eu la Bruxelles a fost una dintre expozițiile ambulante ale muzeului a cărui idee s-a născut în Croația, din dorința de a păstra vie amintirea unor povești de dragoste reale, provenind de peste tot din lume. Muzeul relațiilor distruse există în variantă fizică la Zagreb, în Croația și la Los Angeles, în S.U.A, însă anual sunt organizate expoziții cu obiecte din colecțiile muzeului în întreaga lume. Eu am avut șansa de a o vedea pe cea din 2014 de la Bruxelles.

Ce este așa de grozav la acest muzeu? Lucrurile stau cam așa: oricine, absolut oricine din lume, poate să trimită muzeului un obiect simbolic care îi amintește de o relație încheiată, însoțit de povestea acelui obiect și a relației în sine. Obiectul poate fi trimis fizic ori virtual, accesând un formular de pe site-ul proiectului. Practic, orice om care a iubit măcar o dată și păstrează un simbol fizic al acelei iubiri își poate transforma amintirea într-un exponat al acestui muzeu care adună mărturii ale iubirilor pierdute din întreaga lume. De ce și-ar dori cineva să își transforme amintirile în exponate de muzeu ? Nu știu… poate că e o formă de eliberare sau pur și simplu un mod inedit de a păstra amintirea unei iubiri, împărțind-o cu alții. Cine știe… dar uite că acum, după atâta timp, mă întreb ce obiecte aș putea trimite eu muzeului pentru completarea colecțiilor… cred că sunt vreo câteva…

Ideea în sine este simplă și poate că pentru unii pare banală pentru a face din așa ceva un muzeu. Însă felul în care sunt expuse obiectele, însoțite de poveștile lor, care nu sunt neapărat triste, este mai mult decât captivant. Am văzut în expoziția de la Bruxelles obiecte pe care nu m-aș fi gândit vreodată  să le asociez cu o relație… de la sticle de bere, la rochii de mătase, până la suzete, ori pietre, ori instrumente de tâmplărie… obiectele în sine nu sunt spectaculoase, poveștile din spatele lor sunt însă emoționante și uneori depășesc ficțiunea. Iar faptul că ele sunt scrise de proprietarii acelor obiecte le dă o autenticitate copleșitoare. Ai sentimentul că pătrunzi cu totul în ele, că simți cum cel sau cea care a scris acolo s-a eliberat de povara unei amintiri crude ori a retrăit clipe de extaz ale unei povești intense.

Colecție de obiecte simbolice și de povești care au frânt inimi, Muzeul relațiilor distruse, în forma lui fizică ori virtuală, este un loc în care emoții trecute se transformă în cuvinte ce vorbesc despre iubire și despre pierderea ei.