Cam straniu subiect de articol, după o pauză destul de lungă pe blog, aș zice. Zâmbesc însă la gândul că în toată pauza asta am adunat, din nou, atâtea amintiri fără preț, care rămân dincolo de cuvinte, așa cum, cred, e și firesc. Și totuși, pe lângă listele zilnice din agendă, din care tai înverșunată lucrurile pe care le închei, fără măcar să mă pot bucura de faptul că le-am dus la bun sfârșit din cauza celorlalte, mereu amânate, mereu netăiate, zilele astea mă tot gândesc la o altfel de „listă”. O listă scurtă, de lucruri pe care îmi doresc să le fac în viața asta și care mă duce cu gândul la filmul acela cu Jack Nicholson și cu Morgan Freeman.
În mintea mea (și cred că nu doar a mea), astfel de „liste scurte” au legătură cumva cu o etapă a vieții în care ai ajuns să vezi lucrurile din altă perspectivă, nu neapărat mai matură, dar cu siguranță mai îngăduitoare, cu tine însuți și cu lumea, în genere. Și nu, nu e doar un fel frumos de a accepta că îmbătrânim și că, pe măsură ce anii se adună, ne dăm seama că ar fi bine să nu ratăm să facem în viața asta lucrurile care ne fac să ne simțim fericiți, fie și pentru o scurtă perioadă de timp. Sau poate că, de fapt, chiar așa stau lucrurile – conștientizăm, pe măsură ce îmbătrânim, că unele lucruri nu sunt eterne, iar unul dintre ele este timpul pe care îl avem aici și acum pentru a ne bucura de clipe, de oameni, de locuri, de chestii de tot felul pe care nu e musai să le includem într-o categorie anume.
M-am tot întrebat în ultimele trei luni, de ce simt acum nevoia asta de a pune pe o listă lucruri pe care îmi doresc să le fac și care depind exclusiv de mine. Am uitat să precizez asta… lista despre care vorbesc conține lucruri care depind doar de mine (în proporție de măcar 90%, să spunem), căci altfel, nu cred că mi-ar ajunge timpul să scriu tot, absolut tot ce îmi doresc, de la a-mi vedea copiii împliniți și fericiți și părinții sănătoși, până la lucruri mărunte, dar care nu depind de mine. Răspunsul nu este neapărat legat de vârstă și de „înțelepciune”, ci mai degrabă de câteva experiențe esențiale. Pierderea neașteptată și devastatoare a cuiva drag, tensiunea așteptării atunci când conștientizezi că nu poți face nimic altceva decât să aștepți și să ai încredere că altcineva drag se va descurca de minune în încercările vieții, liniștea regăsită pe neașteptate în câteva zile departe de lumea dezlănțuită plus alte câteva lucruri pe care, poate, nu le conștientizez încă, toate astea sunt cumva în substratul nevoii bizare de a face lista cu pricina; listă care nu e neapărat originală și nici completă. Dar conține, în tot cazul, câteva lucruri rumegate suficient de mult de-a lungul anilor, la care presupun că se vor mai adăuga în timp câteva. Să spunem că, pentru moment, lista este deschisă…
1. El Camino – o dorință subită și o coincidență memorabilă
Despre El Camino auzisem de multă vreme, nici nu mai știu când și unde. Ca orice lucru arhicunoscut, pare cumva firesc să fi știut despre el dintotdeauna. Interesul meu subit pentru El Camino s-a născut în 2017, când am citit pe undeva pe internet un articol despre un român care a decis să parcurgă El Camino Frances (una dintre cele mai grele variante ale celebrului El Camino de Santiago), dedicând călătoria sa de peste 800 de kilometri pe jos, tuturor copiilor cu dizabilități. Un gest simbolic, despre care am citit mai multe pe pagina Viața pe Camino, pe care am urmărit-o o vreme. Întâmplarea aceasta m-a făcut să citesc mult despre celebrul pelerinaj, de la statistici legate de numărul anual de oameni care aleg să îl parcurgă, la bloguri și cărți despre uimitoarea călătorie pe Santiago. A fost ca un fel de revelație. Era prin iunie, cred, când mi-am spus că în următorii ani, voi parcurge El Camino. Așa, pur și simplu! Câteva săptămâni mai târziu, la Connector 2017, am întâlnit-o pe Sandra, o tânără extraordinară, din Insulele Azore, cu care m-am împrietenit din prima zi de Connector și despre care am aflat (surpriză!) că parcursese El Camino. Mi-am spus atunci că asta nu este o simplă coincidență și mi-am fixat în minte El Camino ca pe ceva bun de trecut pe lista asta pe care o scriu acum.
2. O vară în Provence
Da, știu, se pare că lista asta a mea e mai mult despre călătorii, însă fiecare călătorie pe care mi-o doresc este mai mult decât o vacanță relaxantă, departe de rutina cotidiană. Peregrinările mele prin lume, ca și ale multora dintre cei pasionați de călătorii, au rosturile lor „interne” ca să zic așa, dincolo de aparența unor concedii frumoase cu poze filtrate, numai bune de pus pe Instagram.
Am ajuns în Provence într-o vară în care probabil că trebuia să fac altceva. De fapt, nu am ajuns decât la limită, căci obiectivul era Nisa și împrejurimile imediate. Ghidul despre regiunea Provence pe care l-am găsit la recepția hotelului din Nisa, unde am poposit vreme de o săptămână, mi-a dat peste cap dorințele mele de călător neprofesionist, dar împătimit. Provence, cu toate poveștile sale învăluite în parfum de lavandă și în arome culinare, cu peisajele rurale desprinse din povești nescrise, are ceva care mă atrage ca un magnet. Și cred că am transmis genetic „microbul”, căci mai știu eu pe cineva care toată copilăria a visat la poze în lanuri de lavandă. Și în tot timpul ăsta, amicul Make mi-a întreținut dorința cu poveștile sale despre Provence pe blog și live, în vremurile în care ne mai și vedeam. Deci, clar, o vară în Provence, de la primii muguri ai lavandei, până la aroma aceleiași lavande care învăluie Alpii, e pe listă!
3. Un an la Paris
Nici nu sunt prea pretențioasă, nu-i așa? Dar chiar nu sunt, căci nu visez luxurianta lume a mondenităților pariziene, ci dimpotrrivă! Parisul rămâne orașul meu de suflet, nu doar pentru că a reprezentat prima destinație a unei călătorii pe care am făcut-o în afara granițelor României, ci pentru că acolo, ori de câte ori m-au purtat împrejurările vieții, m-am regăsit într-un fel în care nicăieri altundeva nu am făcut-o. Da, știu, poate să sune a clișeu pentru unii, dar pot trăi cu gândul ăsta. De ce un an? Habar nu am! Poate pentru că de fiecare dată am avut sentimentul că nu am poposit suficient de mult în orașul ăsta pe care unii îl detestă, pe care alții îl adoră. Cred eu, fără să mă bazez pe ceva anume, că un an parizian, mi-ar satisface dorința pe care o simt perpetuu, de prin 2005 încoace, de a revedea Parisul. Să hoinăresc pe malurile Senei și pe străduțele din Montmartre, să fotografiez culorile toamnei în Jardin du Luxembourg, să descopăr mereu locuri pe care nu le știam, să caut instinctiv acele unghere departe de aglomerația turistică din fiecare anotimp și să simt că într-un final mi-am încărcat suficient sufletul de atmosfera pariziană, cât să îmi ajungă pentru tot restul vieții – cam asta îmi este dorința!
4. O carte, doar una…
Nu una pe care să o citesc, ci una pe care să o scriu… pe care o scriu, de altfel, în minte de ani de zile, o modific, o iau de la capăt o respir, o simt, dar nu o pun (încă) pe hârtie. Mereu îmi spun că nu este încă momentul, că nu am suficient timp, că nu aș ști să-i dau sensul pe care ar trebui să îl aibă, că… și lista continuă cu cel puțin o sută de alte motive, despre care nu simt nevoia să vorbesc mai mult. Uneori mă întreb de ce să scriu o carte. Ce aș avea eu de spus lumii? (căci ce alt rost are o carte, dacă nu acela de a spune ceva lumii?!). Dar interogatoriul, plin de întrebări mai mult sau mai puțin retorice, se oprește de obicei la fel de subit cum începe. Ceea ce pentru mine înseamnă că încă nu s-au aliniat planetele pentru treaba asta. Dar e pe listă!
(va urma)
You might also like
Leave A Reply