Știu, e iarnă de-a binelea, orașul hibernează încă sub nămeți, pe Facebook se dă de zor la lopată sau, în tot cazul, se face haz de necaz pe seama ninsorii din ultimele zile, căci s-au epuizat deja citatele motivaționale pentru noul an, lumea încă vorbește despre discursul lui Tusk ori despre Golden Globes, școala începe peste o zi, iar mie îmi zboară mintea la toamne arămii, pierdute în negura difuză a memoriei. Ceva pare să nu se lege, dar nu-mi vine să caut explicații care oricum nu mi-ar fi de mare ajutor. Există un timp pentru tăcere, la fel cum există un timp pentru visare și pentru metamorfoza gândului în cuvânt aruncat pe hârtie. Și poate că singura explicație care îmi convine acum, după zilele din urmă, în care am nutrit emoții amestecate despre care însă, în mod paradoxal, nu-mi vine să scriu nimic deocamdată, este că am încetat să scriu aici și pretutindeni prin toamnă, într-o vreme în care m-a chinuit gândul că am de recuperat cumva o mulțime de rânduri ce aparțin unui trecut ce-mi ține captivă memoria afectivă gata să explodeze la cel mai mic stimul involuntar.
Bruxelles. Este de ajuns să-i aud rostit numele, în orice împrejurare, ca să mă năpădească amintirea încă vie a unei toamne căreia încă nu-i pot asocia un adjectiv care să o descrie simbolic măcar pe jumătate. Mi-a trecut mai înainte prin minte că, într-un fel, amintirea acestui loc mă tulbură aproape la fel de intens ca și aceea care mă leagă de Paris – orașul unei alte toamne. Și poate că tocmai toamnele sunt de vină… aceea ori cealaltă ori toate cele care le-au urmat și le vor urma de acum înainte. Cine știe. În toamna aceasta a fost să fie din nou Bruxelles…
Mai întâi a fost aroma cireșelor rubinii, ascunsă în spuma fină, aproape diafană a unui pahar cu Delirium red care mi-a bulversat pur și simplu memoria involuntară spre finalul unei veri fabuloase, când toamna nu-și arăta încă semnele-i de rod bogat în toate cele ale amintirilor ce păreau îngropate pentru încă mult timp… De fapt, nu, nu… înainte de asta a fost un impuls vagabond de a rememora în scris, pe la începutul verii, câteva clipe care au dat sens uneia dintre toamnele mele. Apoi, da, a venit sfârșitul de august 2018 cu un gust dulce amărui de cireșe în acel pahar cu Delirium red ce mi-a amintit instantaneu de aceeași toamnă. Pe urmă, câteva săptămâni mai târziu, a venit surpriza Andreei și a celor de la Leonidas, împletită în cuvinte care mi-au topit încrâncenarea unei zile obișnuite, garnisite cu aroma inconfundabilă a ciocolatei pe care am descoperit-o tot atunci, în toamna aceea zbuciumată, în ciocolateriile belgiene. Apoi, într-o zi oarecare, la final de septembrie, a venit vestea… “Dear Anamaria Ghiban, […] we are pleased to inform you that you have been chosen to participate in the project activities […]”. Nu voi intra în detalii acum, pentru că nu e rostul aici, dar, așa cum e lesne de intuit, vestea aceasta, presupunea, printer altele, deplasarea în luna următoare la Bruxelles, pentru a participa la primul workshop din proiectul cu pricina. E greu să descriu sentimentul… bucurie e prea puțin spus, extaz… poate părea emfatic. Dincolo de satisfacția unui lucru bine făcut, într-un domeniu care mă fascinează, proiectul acesta a însemnat din prima clipă pentru mine și altceva… un fel de revanșă față de timpul neiertător, ale cărei semne mi s-au tot arătat, se pare, în tot soiul de gânduri, culori și arome, în săptămânile care au precedat vestea.
Așadar, Bruxelles, după patru ani… într-o variantă mult mai concentrată acum, doar câteva zile, îndeajuns însă pentru a recupera ceva dintr-un vis risipit în atâtea trăiri efemere care au pecetluit eșecul lamentabil al acelei toamne. O călătorie pe care am simțit-o esentială, într-un sens pe care încă nu îl pot defini. Și, curios lucru… acum, la fel ca și prima oară, călătoria mea la Bruxelles se întîmplă într-un context legat indirect de oameni care mi-au schimbat viața profesională în ultimii ani.
M-am tot întrebat cum va fi, ce îmi vor rezerva zilele acestea la Bruxelles, dincolo de ceea ce știam că se va întâmpla din punct de vedere pragmatic. Nu știu dacă toți oamenii au acest straniu sentiment de răscolire interioară când se întorc într-un loc în care au mai fost cânva… Mie mi se întâmplă ori de câte ori mă poartă pașii prin locuri în care am mai fost, indiferent dacă în trecut au avut ori nu o semnificație specială pentru mine. Sentimentul acesta, ce pare să fie mai mult decât o banală nostalgie, îmi amintește întotdeauna de Proust.
Tot ce știam în după-amiaza inundată de soare, în care am plecat spre Bruxelles era că voi fi exact acolo unde trebuie să fiu pentru următoarele patru zile… chiar dacă pentru asta urma schimb trei avioane. Timp de mai bine de șase ore m-am simțit ca un copil care se aventurează în necunoscut, cu toate că necunoscutul meu îmi era atât de familiar…Nu știu când au zburat orele, minutele, căci întreaga ființă îmi era copleșită de gândul că în mai puțin de câteva ore aveam să strig din nou, cu aceeași emoție în glas: Bună dimineața, Bruxelles! (va urma)
You might also like
Leave A Reply