Există emoții pe care ai vrea să le retrăiești la nesfârșit, mereu și mereu într-un etern carusel sentimental în care să te arunci când îți vine cheful, fără să te gândești la consecințele pe care le-ar putea avea asupra propriei memorii afective. Paradoxul este că re-trăirea nu este niciodată identică, oricât de mult ni se pare că am ști ce ne așteaptă. Există în fiecare revenire într-un loc în care am mai fost cândva un soi de magie a momentului care durează exact atât cât să îți zdruncine întreaga ființă… câteva secunde ori poate nici atât. Un fel de Carpe diem! cu o altă semnificație, în care clipa e cea care îți impune să o trăiești și nu invers. Și nu o poți refuza cu niciun chip.
Am ajuns noaptea târziu în capitala belgiană, după câteva peripeții amuzante prin aeroporturi și cu un bagaj recuperat greu fix în momentul în care eram pe cale să accept că geamantanul meu va sosi la Bruxelles după ce eu deja voi fi plecat înapoi spre România. Târziu, spre miezul nopții am străbătut orașul în căutarea hotelului în care urma să îmi petrec următoarele nopți – Thon City Center. Chiar și așa, din goana mașinii, apoi pentru câteva minute în recepția hotelului, am avut din nou prilejul să simt aerul cosmopolit al orașului care m-a fascinat cu patru ani în urmă – un amestec bizar de grație artificială, politețe extremă și limbi vorbite neutru, fără prea multă încărcătură sentimentală. De la înălțimea etajului 21 Bruxelles mi se dezvăluie exact așa cum l-am lăsat odinioară – cu încă multe, enorm de multe lucruri ce așteaptă să fie descoperite.
Marți dimineața, prima oră – cameră învăluită în aromă de Nespresso și o priveliște citadină încântătoare! E tot ce am nevoie pentru a-mi aduna puțin gândurile. Am nevoie de aceste momente pragmatice, pentru că, dincolo de efuziunile mele sentimentale, mă aflu la Bruxelles ca să fac lucruri mărețe pentru educația secolului al XXI-lea. Sună emfatic, știu, dar îmi place să cred că nimic din ceea ce fac aici nu este întâmplător și că totul face parte din ceva mult mai mare decât ar putea înseamna contribuția unui simplu individ la schimbarea în bine a educației. În fond despre asta sau și despre asta este educația. Și cu atât mai mult educația social media, căci despre acest subiect va fi vorba în zilele următoare aici, la Bruxelles, la sediul European Schoolnet, unde urmează să cunosc niște oameni fantastici.
Îmi propun să merg pe jos până în Rue de Trèves, dar renunț rapid la idee pentru că mă copleșește aglomerația matinală cosmopolită din restaurantul hotelului. Prefer să mai savurez o ceașcă de cafea și să-mi las gândurile să se limpezească înainte de a intra pe deplin în atmosfera zilei. Dimineața este încă neobișnuit de întunecată la ora opt aici. Bate un vânt tăios care îmi mai potolește un pic nostalgia în timp ce mă îndrept spre Rogier ca să iau metroul. Îmbulzeala matinală mă zăpăcește de tot, însă traseul e destul de scurt – două stații de metrou, apoi de la Arts Loi câteva sute de metri pe jos, printr-o altă aglomerație ce mă poartă cumva din inerție spre locul în care trebuie să ajung. Cu fiecare pas pe care îl fac, atmosfera devine din ce în ce mai familiară, căci cu câțiva ani în urmă am bătut aproape zilnic drumurile acestea la pas în peregrinările mele citadine. Ajung într-un târziu în Rue de Trèves, la timp pentru a avea un răgaz să-mi trag sufletul. Urc la etajul 3 cu regretul că întreaga zi voi fi captivă în clădirea ternă în care își au sediul mai multe ONG-uri, dar și cu speranța că ceea ce voi face în următoarele ore va fi o experiență inedită pentru mine.
Ziua trece repede, mult mai repede decât aș fi crezut. E uimitor cum poți să comunici în câteva ore și să legi niște relații constructive cu oameni pe care cu o seară înainte poate că i-ai întâlnit pe scările hotelului și nici măcar nu i-ai remarcat. E uimitor cum pot oamenii să înfăptuiască lucruri mărețe atunci când au un scop comun, atunci când viziunile lor se intersectează în puncte esențiale, rămânând totuși autentice în sine. Și, la polul opus, gândidu-mă la atmosfera din alte medii asemănătoare de la noi, e atât de trist când oamenii din aceeași instituție nu știu să ajungă la un numitor comun, ci preferă să lase orgoliile personale să vibreze mai intens decât interesul comunității. Îmi trec prin minte tot soiul de gânduri pe parcursul întregii zile – încântări și frustrări, mixate într-un colaj eterogen ilustrativ pentru felul meu de a simți aici și acum. Vorbim despre social media, despre felul în care școala percepe fenomenul, despre mult discutatele prevederi GDPR și despre ce vom face noi, 25 de profesori din 12 țări europene, până în iulie 2019 pentru ca social media literacy să devină parte a educației pe care elevii din școlile noastre o primesc.
Nici nu știu când s-a făcut deja seară! Avem mai bine de două ore de pauză până la cină și îmi propun să le valorific cât mai bine. Sunt atât de încântată de tot ceea ce s-a petrecut acolo sus, în sala de curs, încât cu greu mă desprind de ideile extraordinare despre ce și cum voi face la întoarcerea în școală. Reușesc totuși să îmi setez un obiectiv imediat pentru ora care mi-a mai rămas până la cină, după ce am dat o fugă până la hotel ca să îmi las lucrurile: Grande Place – atât pentru azi! Norocul meu este că distanța de la Thon până în Grande Place este relativ mică, iar vremea ține cu mine. Aleg totuși să iau metroul o stație, până la Bourse, cu gândul să mă întorc pe jos până la cină.
Orașul este deja acaparat de forfota nopții. Clădirea Bursei îmi declanșează subit memoria involuntară, mă afund în mulțimea de pe străzile al căror nume îmi scapă pe moment, dar pe care le recunosc fără să am dubii. Nu mai am nevoie de Google Maps pentru că Grande Place e aproape și drumul până acolo e pavat cu trăiri amestecate, reflectate imaginar în vitrinele ticsite cu ciocolată și cu tot soiul de suveniruri.
Mă aflu deja în zona turistică și mă las purtată de mulțime. Recunosc crâmpeie de tablouri, clădiri, străduțe. Mă copleșește un entuziasm crescând pe care nu știu cu ce anume să îl asociez din trecutul meu. Când am descoperit Grande Place cu patru ani în urmă era în plină zi. Îmi amintesc perfect momentul. Acum e noapte de-a binelea, dar atmosfera este aceeași – forfotă, râsete, miros dulceag, discret de ciocolată și vafe aburinde. O iau la pas printre clădirile înalte, fără să am o țintă anume, căci știu că voi ajunge oricum în curând acolo.
Piața e aglomerată, chiar și pentru o seară friguroasă de octombrie. Clădirile luminate feeric îmi dau un sentiment de poveste urbană, prea puțin savurată atunci. Totul e la fel și totuși… altfel. Undeva, în dreapta, îmi atrage atenția imensa terasă de la Starbucks, cu mușcate sau ce-or fi ele și cu copertină roșie. Zâmbesc, căci îmi amintesc de câteva dintre clipele petrecute acolo, în căutarea unui loc în care să am free wi-fi, într-o vreme în care internetul în roaming era încă un lux. Mă plimb haotic printre turiști fascinați care, ca și mine, cască gura la clădirile atât de frumos luminate.
Zâmbesc, din nou și plutesc fără să îmi dau seama exact din ce motiv. Aș vrea să pot eterniza clipa asta în ceva, dar nu găsesc nimic, niciun punct de sprijin pentru extazul meu amestecat cu o fel de reverie nebună. Îmi lipesc într-un târziu ochii de un felinar împodobit cu flori viu colorate și îmi agăț de petalele lor toate emoțiile care mă copleșesc în momentul acesta unic. Așadar, sunt aici, din nou! Și poate că acum e timpul să recuperez ce am pierdut prostește atunci… Cine știe…
Alarma mă trezește subit din reverie, căci am avut inspirația de a-mi fixa telefonul să sune în timp util ca să nu întârzii la cina cu ceilalți colegi din proiect. În zece minute sunt la restaurantul hotelului NH Collection, unde ne dădusem întâlnire la 19:30. Mi-ar fi plăcut să mai hoinăresc pe străzi, dar nu îmi permit să sar peste cină, care se dovedește a fi peste așteptări, atât din punct de vedere culinar, cât și în ceea ce privește atmosfera. Ne cunoaștem mai bine, povestim, râdem, facem selfie-uri și încheiem o primă zi de proiect fantastică.
Adorm târziu, spre miezul nopții, cu ochii ațintiți spre fereastra prin care orașul mă ține încă trează cu luminile lui rânduite într-o simetrie perfectă. Pentru prima dată, după mult timp, mă încearcă regretul de a nu fi avut cândva, demult, curajul de a pleca departe. Îl alung însă repede, căci regretele, se știe, nu ajută niciodată la nimic. (va urma)
You might also like
Leave A Reply