Mai sunt câteva ore. Îmi sună deja în minte acorduri de Abba pe care le asociez involuntar cu fiecare sfârșit de an. Profit de câteva minute de liniște paradoxală, așternută peste agitația plăcută a unei ultime zile dintr-un an pe care mi l-am dorit fantastic și care a fost… exact așa cum mi-am dorit să fie. Cred că este prima dată după mult, foarte mult timp, când cu câteva ore înainte de a pune punct unui alt an am timp să arunc o privire înapoi cu o mulțumire sufletească pe care nu am cum să o descriu, dar după care am tânjit ani la rând… Îmi las pentru câteva clipe simțurile copleșite de aroma cafelei împletită cu miresmele de vanilie pe care le-am lăsat să umple astăzi bucătăria, în clinchete de râset suav și zbenguieli zglobii de copii veseli și-n șoapte dulci venite de peste umăr în îmbrățișări sprințare și săruturi furate ștrengar între bâzâitul mixerului și sfârâitul molcom al glazurii de ciocolată care în sfârșit a ieșit exact așa cum știam eu de la mama că trebuie să iasă.
Îmi plimb cu stângăcie telefonul devenit deja antic dintr-o mână în alta și nu mă hotărăsc dacă să mă las sau nu copleșită de nostalgie. O fac, în cele din urmă, cu mișcări lente de arătător alunecând pe display-ul pe care au înțepenit câțiva stropi de cremă ciocolatie. Derulez înapoi, cu rapiditate, preț de trei sute și ceva de imagini, până ajung la început… apoi, din nou, lent, încep să rememorez clipe… reguli învățate din magia fiecărei zile trăite în anul care e pe sfârșite… anul meu fantastic… pe care l-am început spontan, cu o călătorie neplanificată către mare. Îmi amintesc atât de limpede liniștea mării la început de ianuarie… o liniște pe care am împrumutat-o, cred, fără să știu, și care mi s-a insinuat treptat în tot ceea ce am întreprins de-a lungul lui 2017. Nu-mi place să fac retrospective și de aceea încerc să retrăiesc fugar clipe surprinse în imagini și în cuvinte al căror sens poate că doar eu îl înțeleg în întregime. La fel cum doar eu pot să simt ce a însemnat acest an, ale cărui sensuri le-am ascuns ludic într-o joacă de-a regulile care să sfideze timpul relativ. #fantasticyear a fost modul meu de a schimba ceva… în felul în care de la o vreme am ales să îmi trăiesc viața și să mă bucur de tot ceea ce, poate, nu am știut să prețuiesc în toți acești ani de tumult pe care i-am trăit până acum… E drept că uneori evenimentele mi-au luat-o înainte și tehnologia, cu toate facilitățile ei, n-a ținut pasul cu experiențele trăite. ”Regulile” s-au așezat însă cuminți pe rafturi virtuale de memorie și au ieșit la iveală în nopți târzii de rememorări candide ale clipelor care mi-au îmbogățit sufletul mai mult ca niciodată.
Anul meu fantastic… a fost, mai mult ca niciodată, despre autenticitate asumată cu orice preț, despre iubire fără prejudecăți, despre toleranță, despre ignorare voită a răutăților din jur, despre asumare a unui mod de a fi… a fost despre conștientizarea faptului că nu suntem eterni și nici de neînlocuit, dar că atât cât existăm suntem datori față de noi înșine să fim ceea ce suntem cu adevărat… a fost despre iubire, despre călătorii, despre pasiuni, despre zâmbete, despre încredere reconstruită, despre oameni frumoși, despre proiecte mărețe, despre fericire și, poate mai mult decât aș fi crezut, a fost… despre iertare. Cred că 2017 îmi va rămâne în minte așa… un an al împăcării cu mine însămi și cu gândul că singura opțiune pe care o ai pentru a fi fericit este să fii tu însuți și mai presus de atât, să fii un om bun și drept și frumos… oricât de clișeic ar putea părea.
Cafeaua a dispărut ca prin minune… în 364 de clipe răsfoite fugar cu zâmbetul pe buze și cu o lacrimă în colțul ochiului… mai sunt câteva ore… îmi agit ceașca involuntar și zâmbesc… mi-ar mai fi trebuit vreo câteva picături de lichid dulce amărui ca să pot savura până la capăt nostalgia… unui an minunat… my #fantasticyear… Și tot ce îmi doresc acum este… să ningă molcom și să simt fulgi zurlii pe obraji înghețați… poate… la anul…