Am scris articolul acesta cu ceva timp în urmă, în săptămâna din ianuarie în care s-a desfășurat ”Școala altfel” în liceul în care predau eu. A rămas însă undeva suspendat, așteptând să fie șlefuit, programat, recitit. L-am regăsit azi și cred că în spiritul celor scrise zilele trecute pe aici, merită postarea lui chiar și așa, cu întârziere… PS: Îmi este deja dor de școala noastră altfel, cu activități simpatice, cu entuziasm și cu oameni frumoși!
De câțiva ani mă lupt cu concepțiile discutabile ale celor din jurul meu, elevi, profesori, părinți, despre ceea ce înseamnă sau ar trebui să însemne săptămâna de ”școală altfel” pe care autoritățile încă o păstrează în structura anului școlar, în ciuda incoerenței și a lipsei unor repere clare despre cum ar trebui să se desfășoare această perioadă din calendarul anului școlar. Din păcate, pentru mulți, școala altfel este doar o săptămână în plus de pseudo-vacanță, motiv pentru care în majoritatea școlilor săptămâna aceasta e ”lipită” de una dintre vacanțe, fiind programată, de regulă, cu o săptămână înainte ca vacanța să înceapă. Logica e simplă, firește și poate că nu ar fi nimic rău în asta, dacă ideea nu ar fi prost interpretată. E trist că pentru unii ”școala altfel” înseamnă doar ocazia de nu veni la școală fără a da prea multă socoteală; și când spun unii, nu mă refer doar la elevi… E și mai trist că ne umplem mormane de hârtii cu titluri de activități alese la întâmplare, cu planuri, cu adeverințe, apoi musai cu poze de la activitățile cu pricina, fără ca măcar să ne întrebăm la ce folosesc toate acestea.
Trec totuși peste lamentațiile inutile care se transformă în fiecare an într-o revoltă mocnită căreia am încetat de ceva vreme să nu îi mai dau curs în vreun fel. Cert este că, la fel ca multe alte capitole din școala românească și acest capitol de ”școală altfel” ar trebui revizuit în esența lui. Până se va întâmpla însă acest lucru, se descurcă fiecare cum poate și cum are (sau nu) chef să o facă.
Pentru mine școala altfel înseamnă ocazia perfectă de a face cu elevii lucruri pe care în timpul programului obișnuit e destul de dificil să le fac, din lipsă de timp, din motive logistice ori din alte motive. Și unul dintre aceste lucruri este cititul. E drept, citim la orele de română, dar timpul nu ne permite să o facem așa cum ne-am dori. În cele 50 de minute, cât durează o lecție, activitatea de a citi în sine, reprezintă doar o mică parte din procesul unei lecții. De regulă, mizăm pe faptul că fiecare citește acasă mai mult, iar în clasă discutăm, analizăm, creăm, dezbatem. Da, știu, a devenit (paradoxal) o modă să citești sau mai degrabă să te declari drept promotor al cititului sub forme mai mult sau mai puțin inspirate (a se vedea ”campania” cu titlu ce se vrea a fi ironic ”un altfel de 2020”, inițiată recent). Pentru mine nu e chiar așa. Mă lupt eu însămi de ceva vreme cu imposibilitatea de a citi, din motive variate, de la lipsa de timp la amânare perpetuă, așa încât aș fi absolut ipocrită să îmi arăt cu degetul elevii pentru că nu citesc… și mai ales pentru că nu citesc din Rebreanu, Sadoveanu ori Călinescu. Dar nu despre asta este vorba. Și nu despre asta fost ora noastră de citit din săptămâna care tocmai se încheie.
Ideea mi-a venit spontan, în timp ce planificam împreună cu elevii cărora le sunt dirigintă activitățile ”altfel”. Ce-ar fi să citim o oră la școală? S-au uitat cam neîncrezători la mine, întrebându-se probabil ce m-a apucat. Apoi le-am zis așa: luni toată lume vine la școală doar cu o carte, orice fel de carte… una pe care vă doriți de mult timp să o citiți, dar nu reușiți, din motive variate, una care vă enervează, una despre care tocmai ați aflat… în fine, cu o carte. I-am avertizat și asupra faptului că cine își uită cartea acasă sau o pierde pe drumul spre școală nu va fi judecat, ci ajutat să își aleagă o carte dintre cele pe care urma să le aduc eu pentru orice eventualitate. Nu au avut, deci, cale de scăpare. Apoi le-am propus să se gândească la motive care ne împiedică să citim, la modul cel mai sincer cu putință, dar și la beneficii pe care lectura ar putea să ni le aducă. Zis și făcut! Andreea, cititoare pasionată, s-a oferit să sintetizeze în două prezentări aceste motive. Cu ele ne-am început prima zi din săptămâna altfel din acest an școlar, programată la final de ianuarie. Prezentări excelente despre motivele care ne fac să nu citim, dar și despre cele care ar trebui să ne stimuleze să citim. Am continuat apoi cu… citit… timp de 45 de minute, până când urma să se sune pentru următoarea pauză.
La început a fost un pic ciudat – foială, zâmbete, încercări de a ne găsi locul, toate izvorâte, cred, dintr-o întrebare retorică de genul ”Cum, chiar facem asta?!” Întrebarea nu a fost, evident, verbalizată și în mai puțin de 5 minute s-a risipit în notele suave ale unei melodii de fundal, special aleasă pentru a crea atmosferă propice cititului. Ne-am cufundat fiecare în propria carte, fie că era roman de dragoste, volum de poezie, vreo carte de dezvoltare personală ori chiar vreun altas despre Africa. Minute în șir am pătruns în taine ascunse între coperte colorate. I-am urmărit pe sub gene cu privirea curioasă, de om mare amuzat de ludicul situației. Și mi-au trecut atât de multe lucruri prin minte privindu-i așa, cufundați cu nasul între pagini, găsindu-și fiecare propria poziție confortabilă… Și erau atât de frumoși – personaje într-un tablou postmodern, amestec de candoare și seriozitate împletite cu entuziasmul cunoașterii.
Adolescenți citind pe bune – așa mi-a rămas agățat în minte tabloul lor, care mi-a tulburat propria lectură și pe care mi l-am amintit zile în șir după aceea. Ce-ar fi, la o adică, dacă tabloul acesta s-ar re-crea din când în când, cu alte și alte personaje purtând mereu același titlu – Adolescenți citind pe bune. Am inventa poate un muzeu viu al cititului, cine știe!
Leave A Reply