Regie: David Mackenzie
Actori: Ewan McGregor, Eva Green
Îmi imaginam că voi începe șirul postărilor pe blog cu un text având un aer experimental mai pronunțat sau cu un text bine ancorat în realitate. Nu mi-am propus să încep cu ceva anume, dar, în tot cazul, nu mă gândeam că voi începe cu impresii despre un film. Și totuși o fac. Din două motive. Pentru că l-am văzut acum două zile, în urma unei recomandări absolut întâmplătoare citite pe forumul DC și impresiile sunt încă „la cald”, cum ar spune cineva și pentru că, scoasă sau nu din context, ideea oamenilor privați de simțuri se potrivește oarecum cu atmosfera tensionată la care românii iau parte sau doar asistă ca simpli spectatori neputincioși zilele acestea.
Perfect Sense este un film european, britanic mai exact (și asta îl plasează deja, din start, într-o categorie aparte), cu un buget independent (lucru care nu garantează neapărat ceva, dar care atrage cu siguranță atenția), care are în centru vulnerabilitatea ființei umane. Despre David Mackenzie nu auzisem înainte de a fi citit câte ceva despre acest film, iar Ewan McGregor și Eva Green îmi erau cunoscuți doar tangențial. Așadar, mister total. Recunosc că uneori mă fascinează astfel de circumstanțe cinematografice, pentru că adesea îmi este dat să trăiesc adevărate revelații în domeniu. Firește, mai sunt și excepții, materializate în dezamăgiri profunde și în sentimentul enervant că am pierdut o oră sau două din viață vizionând cine știe ce capodoperă de doi bani.
Revenind însă la Perfect Sense … Scenariul nu e cine știe ce – debutul unei povești de dragoste atipice, între un el pragmatic, bucătar șef și o ea introvertită, medic epidemiolog, pe fundalul unei pandemii care bulversează întreaga planetă și de aici o întreagă dramă. Nu asta este însă esența filmului, care, de altfel, e departe de siropoasele producții americane în care un virus distruge planeta și un erou o salvează. Esența, de data aceasta, este epidemia în sine, una bizară, despre care e greu de crezut că ar putea exista în realitate – oamenii își pierd pe rând toate simțurile, având manifestări succesive de isterie combinată cu furie, melancolie sau impulsuri grobiene. Reacțiile imediate de panică sunt urmate de reveniri repetate la normalitatea care este re-creată în conformitate cu circumstanțele pierderii unui alt simț – la început mirosul, apoi gustul, urmat de auz și, în cele din urmă, de văz. Iar povestea de dragoste nu face decât să accentueze contrapunctic și paradoxal ceea ce în mod curent ni se pare atât de firesc – faptul că, deposedată de simțurile fiziologice, ființa umană poate să supraviețuiască prin altceva, printr-un alt simț, aflat deasupra celorlalte.
Fără să fi făcut mare vâlvă (eu am auzit despre el cu totul întâmplător…), filmul s-a bucurat, se pare, de aprecieri. Nu excelează în ceva anume, însă are un mesaj care nu are cum să nu te sensibilizeze. Într-o lume în care suntem jucători în propriul destin sau spectatori la destinele altora, într-o lume în care ne scapă, de cele mai multe ori, esența lucrurilor și ceea ce ar putea conta cu adevărat în această perindare a noastră haotică prin univers, un film ca Perfect Sense ne face să ne întoarcem spre noi înșine și să ne întrebăm dacă nu cumva ne lăsăm prea des înșelați de simțuri – altele decât acela care ne definește ca oameni.
4 Comments
Mi-a starnit interesul, nu neaparat pentru poveste, ci mai mult pentru mesaj. Am o cunostinta foarte apropiata careia ii lipseste vazul, si totusi este o persoana foarte speciala. Oamenii aflati in situatii de acest gen sunt mult mai sensibile si profunde fata de cei care au toate simturile si nu stiu sa le aprecieze.Mi-am pus filmul sa se incarce si voi reveni cu o parere care face referire strict la film.
Da, cred că oamenii în astfel de situații sunt mult mai sensibili. Filmul înfățișează fenomenul global… de adaptare a omenirii în ansamblu la lipsa unui simț sau altul. Nu insistă pe destinul unui individ anume, ci generalizează și poate că din cauza asta impactul asupra celui care se uită la film e un pic mai diluat decât dacă accentul ar fi fost pus pe o poveste în sine. Deși… pe mine tocmai asta m-a făcut să-l apreciez, capacitatea de generalizare. Oricum, chiar sunt curioasă ce reacții mai au și alte persoane care îl văd…
M-am uitat aseară la el, mânat de postarea ta și un alt articol despre filmul ăsta. Reacții? Ar cam fi…
1. Ideatic vorbind (ți-am spus că mi-am cumpărat DEX?), mi-a adus aminte de tema cataclismului global din Armaggedon și Terminator 2 (știu că nu „luptă” la aceeași categorie, dar ideea e aceeași).A, și de tema „dragostea învinge tot, e cea mai nobilă simțire” din Al Cincilea Element (mai știi cum se uita Mila Jovovic la „laptopul” ei să învețe cum stă treaba cu rasa umană și cum la litera W era doar „war” cu tot ce înseamnă el?)
2. Tema dragostei e un pic invers față de A Slumdog Millionaire, de exemplu. Aici nenea caută … ce caută, acolo băiatul caută dragostea din copilărie, pierdută. Dar ambii „eroi” ajung la dragoste (indiferent că e sentimentul în sine, că e și persoana iubită) trecât printr-o serie (lungă) de obstacole…
3. Sincer, e un film pe care nu l-aș mai vedea încă o dată…
P.S. Irina Nistor, mușcă-ți degetele de ciudă!
Mie mi-a plăcut ideea în sine, legată de cum am reacționa dacă ne-am pierde simțurile. Desigur, tiparul filmelor cu cataclisme care conduc la dispariția omenirii e plin de „capodopere” care de care mai grozave, dar, repet, eu nu mi-am focalizat atenția pe asta. Nici eu nu cred că l-aș revedea… A fost o chestiune de moment. De altfel, sunt extrem de puține filmele la care m-am uitat de mai multe ori. Le număr pe degete.
P.S.: Mai trăiește Irina Nistor?:)
P.S.(1): Felicitări pentru achiziție (DEX).:)