Sunt dimineți în care mă trezesc brusc, cu un sentiment nedefinit – amestec de teamă, de nostalgie, de greul zilei care urmează să mi se desfășoare înaintea ochilor și toate curmate brusc de o liniște bizară încolțită printre atâtea griji… o liniște venită dintr-un departe pe care nu-l pot defini și nici nu mă străduiesc să o fac, de teamă să nu-i știrbesc magia. Așa ca azi…
M-am trezit cu sufletul încă greu de povara somnului agitat cu care mă lupt de la o vreme încoace. M-am lăsat pradă molcom rutinei matinale, într-o liniște perfectă pe care am prelungit-o cât am putut de mult. Toate din casă mi-au părut atât de fragile în umbra mohorâtă pe care ceața lăptoasă a lăsat-o peste bucătăria care în diminețile trecute îmi era invadată de soare primăvăratic. Gânduri amestecate printre aburi leneși de cafea amară. Un sens al zilei ce se lasă încă dibuit printre clinchete de farfurii și sfârâitul laptelui fierbinte din ibric… Apoi, deodată, prin nu știu ce miracol al memoriei… chipul ei, blând, cu zâmbet ireal și o voce caldă, cea mai calmă pe care mi-a fost dat să o aud vreodată. Mi-o amintesc perfect… mică, delicată, cu păru-i bogat în nuanțe împrumutate din sclipirea privirii la fel de calde. Totul în făptura ei e bunătate, poveste, copilărie… Îmi sună în minte ecouri vagi, amestecate cu zumzet de albine și cu parfum de flori colorate din grădina copilăriei… Mi se deșteaptă toate simțurile, mă invadează miros de plăcinte calde cu mărar proaspăt și gustul dulce amărui al nucilor din pandișpan… Apoi, deodată, mă săgeată fără să vreau imaginea ei din ultimele zile… la fel de mică, dar istovită de durere, cu privirea stinsă și o dorință chinuitoare de a învinge boala… Îmi alung repede imaginea asta, pentru că doare… Scormonesc cu gândul prin ani și mă agăţ din nou de alte și alte clipe de bucurie pe care le-a împrăștiat în juru-i. Mi-e drag mai mult decât oricând chipul ei, făptura întreagă, vibrând din toate celulele de mândria mamei care-și vede copiii ajunși oameni mari… Apoi mi se amestecă din nou toate într-un fel de lumină curcubeu ce mi s-a cuibărit în suflet din ziua în care, demult, am realizat că pentru mine a fost mereu un model de viață trăită frumos, cu sacrificii, cu bucurii, cu compromisuri, cu speranțe și mai ales cu bunătate și cu înțelepciune. Mi-e dor de ea… la fel cum mi-e dor de copilăria uitată prin toate ungherele casei pustii în care mi-e teamă să mai pășesc. Și azi, mai mult ca oricând, mi-aș fi dorit să îi aud vocea caldă și să îi fac urări ca în fiecare an pe 9 martie… Dar nu mai pot, căci chipul blând pe care-l văd parcă aievea prin ceața ce s-a lăsat în dimineața asta peste mine e departe, prea departe… Îi aud doar ecoul de râs cristalin undeva în mine și-i șoptesc cu voce tremurată și cu gândul răzleț că anul acesta, de 9 martie, pentru prima oară nu am pe cine să sun… La mulți ani, bunico, acolo, printre stele!
