Mi-au trebuit o noapte și o zi întreagă ca să-mi revin și să realizez că tot ce se întâmplă este real și că dorința mea de a fi din nou aici tocmai s-a împlinit.
Duminică, 29 iunie, 20:26… Așadar, am ajuns, în sfârșit, la Sahagún. Părintele Daniel m-a așteptat la gară cu mașina și m-a condus la albergue. În cele câteva minute de călătorie am recunoscut deja locuri din Sahagún, prin care am trecut cu un an în urmă. Nu știam exact unde se află albergue Santa Cruz, pentru că eu nu am înnoptat aici. Pentru mine, de altfel, Sahagún era doar un oraș prin care am trecut. Așa am crezut, în momentul în care am decis că voi veni să fac voluntariat aici. Acum nu mai este doar atât. Din clipa în care am coborât din mașină am început să plutesc.

Am realizat imediat că am trecut practic pe lângă acest albergue cu un an în urmă, când am ieșit prin spatele supermarketului Dia și m-am oprit apoi la ieșirea din oraș pe o bancă să mănânc. Am intrat cu curaj și cu emoție în albergue. I-am cunoscut pe Alida, voluntara din Mexic care e aici de două luni, pe John jr, și pe Davis, băieții din Atlanta, cărora le voi lua locul, începând de luni și pe Paul, venit tocmai din Australia. Încă nu îmi dau seama dacă Paul este și el preot, dar ceva îmi spune că da.


Am mers direct la masă, pentru că mi-au păstrat și mie o porție din cina comunitară. Nici nu știu ce am mâncat, pentru că euforia era încă intensă. Mi-au rămas în minte doar empanadas cu gustul tocăniței de pui făcută de bunica și o mână de cireșe galbene, ca cele de la Riego de Ambros, care tot de bunica mi-au amintit. Apoi, părintele Daniel mi-a explicat, în mare, cum funcționează viața în albergue și mi-a arătat spațiile de la parter. M-a trimis la somn și mi-a spus că voi începe propriu-zis de luni, dar că mâine, dacă vreau, pot să ajut pe ici pe colo, ca să văd cum decurg lucrurile.


Albergue se închide la 22:00, așa că mai este timp de o plimbare scurtă pe străduțele încă însorite, căci soarele apune și el tot la 22:00. Recunosc fiecare colțișor. Doamne, o lume întreagă mi se deșteaptă în memoria afectivă. Poarta din spate de la Dia, indicatorul cu 10 km până la Bercianos, intersecția, arcul San Benito, piatra care îți amintește că te afli la jumătatea Camino, mica terasă de pe colț, arborele cu flori albe uriașe, apoi drumul care șerpuiește la vale și săgeata galbenă pictată pe un fel de bolovan bornă, totul, absolut totul e viu în mintea mea. Doamne, câtă bucurie să fiu în locul acesta! Îmi vine să plâng, dar mă abțin, pentru că trebuie să mă întorc curând la albergue…
În seara asta dorm provizoriu în camera 4. De mâine mă voi muta în camera 2, care este special amenajată pentru hospitaleros. Un duș și câteva bucățele de ciocolată mi-au anihilat orice putere de a ține în mine toată emoția pe care o simt de azi dimineață. Geamurile cu obloane de la camera mea dau direct în Camino. E întuneric. Șuvițe de lumină se profilează discret pe asfalt… Asfaltul ăsta pe care sute de mii de pelerini au trecut… Îmi vine din nou să plâng, fără să știu de ce și de data asta nu mai fac niciun efort ca să mă abțin. Is it you first Camino? Why are you on the Camino? Adorm cu întrebările astea în cap și cu gândul că de mâine mă vor copleși răspunsuri venite din toate colțurile lumii. (va urma)
Leave A Reply