Copilărie… clar, este cuvântul zilei! L-am auzit și l-am văzut scris astăzi, ca în fiecare an de 1 iunie, peste tot. Și trebuie să recunosc că spre deosebire de nebunia care cuprinde pe toată lumea cu alte ocazii generate de zile internaționale de tot soiul ori de sărbători și evenimente mai mult sau mai puțin tradiționale, care îmi dă o stare de angoasă teribilă uneori, faptul că astăzi totul este brusc cu și despre copilărie mi-a dat o stare de bine aproape inexplicabilă. Umbra copilului, pitită pe undeva prin suflet a reacționat atât de natural, încât nici măcar traficul aglomerat spre capitală nu mi-a produs reacții negative. Meritul este, cu siguranță, al telefonului care m-a trezit încă din zori de zi… tata… urându-mi ca de obicei, la mulți ani de ziua copilului și spunându-mi, printre rânduri, că el nu mai e copilul nimănui… Glumă nevinovată ce m-a răscolit, căci mi-a venit în minte chipul blând al bunicii, care mi-a zâmbit de undeva de sus. Și odată cu el mi s-au deșteptat în minte amintiri… multe și tandre, ca o ploaie de vară. Am închis ochii cu gândul să mai păcălesc puțin zorile după telefonul nostalgic. Gândul a fost zadarnic, însă sub pleopae au început să-mi curgă imagini atât de limpezi ale copilăriei mele… jocuri, zâmbete, vacanțe de vară, tabere, jucării, cărți colorate… totul într-un amestec ghiduș care m-a făcut să zâmbesc.
Am încercat pentru o clipă să le pun în ordine. N-am reușit cu niciun chip. Căci amintirile mele din copilărie sunt multe și frumoase și zglobii ca niște copii poznași. Nu e nici prima nici ultima ora când mă las dusă de valul nostalgiei copilărești, căci mă bântuie adesea amintiri din copilărie. Însă prin nu știu care mecanism neînțeles al memoriei involuntare, în dimineața asta mi-am amintit brusc de bâlciurile copilăriei mele. Da,da așa se numeau… bâlciuri… un fel de serbări câmpenești, cu vânzători ambulanți care vindeau jucării încropite manual, cu srânciobe și iujuri, cum le spuneam noi, cu târgoveți de toate soiurile și muzică răsunând de pe vreo scenă improvizată în mijlocul mulțimii. Erau rare și se desfășurau oar în anumite locuri, cu diferite ocazii, lgate de regulă de sărbători religioase. Bâlciul cel mare era în fiecare an într-una din comunele vecine și, dacă nu mă înșală memoria, avea loc întotdeauna de Sfântul Ilie. Îl așteptam cu nerăbdare de fiecare dată, de parcă cine știe ce miracole aveam să descopăr… Distracția era mereu aceeași – mersul cu căruța până la bâlci și înapoi, iar acolo, minuni simple, bucurii de copil… pe care mi le amintesc de parcă ar fi fost ieri. Abia așteptam să ne cumpărăm jucării de la bâlci (cu toate că acasă aveam destule, mult mai sofisticate). Hopa-mitică, mingea făcută din cocoloș de hârtie cu elastic, titirezul de lemn ori moriștele erau mereu în top. Apoi veneau dulciurile… înghețata scobită cu lingura de aluminiu și presată pe loc în cornet de cofetari ambulanți, fără mănuși și fără pretenții de grand chef, vata de zahăr și – creme de la creme – buzduganele încropite din floricele de porumb încleiate cu sirop roz, din zahăr și încleiate într-un soi de bulgări imenși pe care îi ronțăiam cu o poftă care pe mama o indigna, căci mă bătea mereu la cap să nu mai cumpăr de la vânzătorii ambulanți, că au microbi și că o să mă doară burta de atâta dulce… de parcă o ascultam vreodată. A, era să uit de calupurile de glucoză, la care rodeam ore bune, iar când mă săturam le ascundeam pe te miri unde, ca să mai prelungesc în inocența mea de copil, farmecul dulce al bâlciului. Doamne, ce vremuri!
M-a trezit din rememorarea nostalgică o voce pițigăiată de la radioul care între timp m-a convins că lupta mea cu zorii de zi e pierdută și că trebuie să mă ridic din așternuturi. ”Pe vremea noastră copilăria era mai frumoasă… etc etc…” Am izbucnit în râs. Serios?! Dar de unde știm noi, adulții ăștia experți în toate, cum este copilăria pentru copii din vremea de azi? Și de ce avem mereu reticența asta față de modurile lor de a-și trăi copilăria?! Eu cred că e puțină invidie involuntară în toată chestiunea asta cu ”pe vremea mea…”. Sau mai bine zis un soi de regret față de timpul care nu mai poate fi întors… Căci, privind lucrurile mai puțin subiectiv, copiii de azi, ca și cei de ieri, se pot bucura de lucruri care să le rămână în memoria sufletului, peste timp. Iar 1 iunie este un prilej pentru astfel de amintiri. Poate că din motivul acesta, toate știrile auzite azi, despre activități și evenimente organizate pentru copii, mi-au dat o stare de bine… Am aflat bunăoară, din evenimentul creat pe Facebook, că zilele acestea (între 1 și 4 iunie), în București, se desfășoară Festivalul Opera Copiilor, organizat de Opera Comică pentru Copii, în parcul Herăstrău și la Muzeul Satului. În cadrul festivalului, timp de patru zile au loc o mulțime de evenimente pentru copii, la care accesul este gratuit și la care părinții sunt invitați să își aducă copiii. Și pentru că mă aflu momentan în capitală, fără ai mei copii, e drept, dar cu spiritul copilăresc prezent, voi da și eu o raită prin Herăstrău ori pe la Muzeul Satului. Căci mi s-a făcut dor azi de copilărie… și de bâlciurile de odinioară. Știu, știu, n-o să găsesc nici titireze din lemn și nici cu căruța n-o să mă plimb, dar cu o vată de zahăr pe băț tot am să mă răfăț. Și, poate, cine știe, voi face și vreun experiment ghiduș, căci programul festivalului despre care tocmai am citit e generos. Iar azi, după telefonul de dimineață al tatei, mi-a trecut prin minte că e parte din fericire să fii mereu, măcar puțin, copil… aici, acum.
