Sâmbătă în culori pariziene (au nom de la mode)

Sâmbătă. Paris. Ploaie măruntă. Ne începem dimineaţa devreme, cu suc de portocale, madeleines şi muzică de acordeon, încercând în zadar să sfidăm norii care au pus stăpânire pe metropolă. Îi povestesc Elisei despre Proust şi despre memoria involuntară, printre acorduri pariziene rupte dintr-o altă epocă. Mă ascultă fascinată, nu de Proust neapărat, ci de fenomenul psihic în sine al memoriei involuntare. Încercăm să ne facem un traseu al zilei. Nu ştim exact care ne sunt obiectivele, dar am decis ca cele două zile pe care le petrecem de data asta la Paris să fie diferite. Într-un fel, în asta constă, cred, farmecul revenirilor la Paris… în aceea că, odată ce ai trecut prin locurile arhicunoscute, atunci când revii nu te mai afli sub presiunea aglomeraţiei turistice atât de obositoare care transformă Luvrul, Turnul Eiffel, Notre-Dame şi toate celelalte obiective, în adevărate provocări. Te simţi cumva eliberat şi pregătit de noi descoperiri. Iar în privinţa descoperirilor, Parisul este un tărâm inepuizabil. Ne lăsăm, deci, în voia dorinţei de a explora. Ziua de azi o dedicăm în totalitate modei, căci sunt însoţită de un viitor fashion designer, iar viitorilor fashion designeri le şade bine să aibă şi o cultură în domeniu, pe lângă creativitatea debordantă, de care nu duc cu siguranţă lipsă. Ne propunem două obiective, alternativ cu sesiuni de practică prin shopping, căci, din fericire pentru toată populaţia feminină prezentă în zonă, ne aflăm în plin sezon de reduceri la toate marile branduri.

Primul obiectiv pe astăzi – Cité de la Mode et du Design. Nu înainte însă de a ne înarma cu o simpatică umbrelă roşie cu buline albe aşa, ca să sfidăm ploaia şi să punem o pată de culoare pe griul ăsta monoton, care începe să devină depresiv. Nu avem mult de mers pe jos, însă experienţe anterioare cu ploile pariziene mă fac să fiu precaută. De umbrelă se mai lipesc, evident, şi câteva articole vestimentare în culori vii, tot în ciuda griului de afară, aşa că ne întoarcem din drum ca să lăsăm cumpărăturile în cameră (avantajul hotelului ultracentral), apoi pornim spre docuri sau spre oraşul modei şi al designului, despre care nu ştiam mare lucru până acum, cu toate că e cam greu să ratezi vizual imensa construcție verde, amplasată în apropierea podului Charles de Gaulle. Situat pe Quai d’Austerlitz, dragonul verde, cum mai este denumită ciudata construcţie metalică vizibilă de pe cealaltă parte a Senei, adăposteşte Cité de la Mode et du Design, un soi de oraş în oraş, cu o suprafaţă de aproximativ 15000 de metri pătraţi.

Vizitată de peste un milion şi jumătate de turişti anual, clădirea are o istorie interesantă și controversată, datând din 1907 și numărându-se printre primele clădiri de beton armat construite în Paris. La fel ca Turnul Eiffel, detestată de unii, admirată de alții, creația lui Georges Morin-Goustiaux a stârnit numeroase controverse nu doar printre specialiștii în arhitectură, ci și printre locuitorii metropolei ori vizitatorii acesteia. De altfel, înainte de a i se spune ”dragonul verde”, clădirea a fost mult timp poreclită pur și simplu ”chestia verde”. Și dacă designul în sine este provocator, ceea ce se ascunde dincolo de uriașul schelet exterior este cu adevărat magic – un amestec eterogen de activități, de evenimente din diverse domenii, de la festivaluri de modă la seminarii ori decernări de premii. Sub același acoperiș imens de sticlă coexistă Muzeul Animației, care oferă anual câte două expoziții atractive, celebrul fast-food DAD, cu hot-dogul său la fel de cunoscut și cafeneaua ALTO. Pe acoperiș sunt amenajate restaurante și cluburi în care au loc tot soiul de evenimente, simultan cu conferințele publice pe care le oferă Institutul Francez de Modă și Design în fiecare lună. Cité de la Mode et du Design este un loc cosmopolit, un loc al întâlnirilor și al experiențelor, în care diverse culturi se intersectează. Este, așa cum scrie cineva în revista pe care am primit-o la intrare, un loc în care bate inima orașului. Se pare însă că noi nu am ajuns aici într-o perioadă tocmai potrivită. În mod sigur vara totul este mult mai animat, iar evenimentele mult mai variate. Nu am vizitat Muzeul Animației, căci nu se încadra în tematica zilei, așa că avem un motiv în plus să revenim. În schimb ne-am bucurat simțurile în universul Mariannei Guedin și a ei L’Heure Bleue, apoi ne-am amuzat cu fotografii în cabina Ta Bobine.

Lăsăm în urmă dragonul verde, sub stropi de ploaie iviți dintr-un cer bacovian, ori verlainean ca să fim în ton cu spațiul parizian. Ne îndreptăm spre Gare de Lyon, pe cealălalt mal al Senei, cu gândul să ne încălzim un pic și să ne continuăm periplul spre cealaltă parte a orașului. Casa Chanel din Rue Cambon este următoarea noastră oprire. Până să ajungem în cartierul de lux în care odinioară madame Chanel trasa primele linii ale unei lumi ce avea să devină un adevărat imperiu al ingeniozității creatoare, avem însă două opriri pitorești. Una în minibusul electric ce traversează podul Charles de Gaulle, deocamdată în stadiul de experiment, cealaltă în aglomerația pestriță din Gare de Lyon unde asistăm la un duel simpatic între doi porumbei cocoțați pe arhitectura metalică a clădirii care se luptă, la propriu, pentru o porumbiță albă.

Clădirea Chanel din Rue Cambon este aparent sobră la exterior – costrucție clasică, cu blazonul casei de modă în alb și negru, atârnând discret deasupra fiecărei ferestre. Vitrinele strălucitoare de la parter divulgă însă ceva din ambianța interioară care este de-a dreptul copleșitoare. Și nu, nu e vorba de snobism, ori de faptul că prețurile articolelor vestimentare din interior au multe zerouri în coadă. Odată intrat pe ușile fumurii deschise automat de doi dintre numeroșii paznici îmbrăcați la patru ace și programați parcă să zâmbească oricui trece pragul clădirii, nu ai cum să nu fii copleșit de combinația inedită dintre luxul care domnește în aer și amabilitatea atât de naturală a celor care lucrează aici. Nu am fost niciodată extrem de pasionată de modă și poate că din cauza asta nu mă las ușor impresionată de nume sonore din această zonă. Însă, cu toată nepriceperea mea în domeniu, trebuie să recunosc că m-am simțit bizar în locul acesta în care luxul este ridicat la nivel de artă. Josephine, una dintre angajate, ne explică, cu același imbatabil zâmbet pe buze, faptul că apartamentul de la etaj, fosta reședință a lui mademoiselle Chanel nu poate fi vizitat din păcate, căci acolo sunt, de fapt, atelierele de creație. Ne spune în schimb că ne poate conduce până la scara luxoasă pe care odinioară pășea în fiecare zi Coco Chanel. Scara se află după o ușă din sticlă securizată, păzită de doi tineri ce ne întâmpină cu același zâmbet binevoitor. Facem câteva fotografii, apoi revenim la parter. Ne preia o altă mademoiselle care ne spune în câteva cuvinte istoria locului și ne prezintă departamentele, invitându-ne să ne simțim ca acasă. Ne-am plimbat preț de câteva minute prin încăperile învăluite în miresme puternice de parfum, pline de cliente cochete și de o forfotă plăcută, în încercarea de a ne dezmetici. Elisa e copleșită de entuziasm și îmi mărturisește, după ce ieșim, că îi venea să plângă acolo, înăuntru. Știu, poate părea exagerat, dar nu este. Iar dacă își va urma visul, așa cum îmi place să cred că va face, își va aminti cu siguranță de experiența aceasta strălucitoare, dintr-o după-amiază de februarie gri.

Cu simțurile îmbătate de atmosfera Chanel, pornim în pas entuziast spre Place Vendôme, apoi spre Concorde. Între timp a stat și ploaia, dar temperatura e în scădere. Încă nu ne decidem cum să ne continuăm ziua. Mai sunt câteva ore până la lăsare a serii. La Grande Roue ne face cu ochiul și cum în Turnul Eiffel am urcat deja de mai multe ori, ne hazardăm în această nouă experiență la înălțime. Ideea nu e prea strălucită, căci ne vâjâie vântul prin păr cât timp stăm la coadă, iar peisajul de acolo, de sus, e straniu – un Paris gri, sumbru, dar a cărui frumusețe rămâne totuși, într-un fel inexplicabil, neștirbită. Coborâm înfrigurate din imensa roată albă și o pornim agale prin Tuileries, spre hotel. Ploaia se joacă de-a v-ați ascunselea cu noi, dar nu are nicio șansă în fața optimismului umbrelei mele roșii. Tuileriile sunt fascinante și sub soare și sub nori. Îmi trec prin minte imagini amestecate din trecutele mele peripluri pariziene. Realizez brusc cât timp a trecut și mi se pare totul atât de neschimbat, ca și cum nimeni nu ar fi îmbătrânit în toți anii aceștia care s-au scurs. Un carusel luminat feeric, străpunge cenușiul copacilor goi, decupați în forme geometrice rigide. Mi se deșteaptă în memorie alte zeci de imagini cu alte caruseluri din istorii trecute. Pășesc greu, de parcă nu-mi vine să mă desprind. Aud tot felul de șoapte amestecate cu scrâșnetul umed al nisipului sub tălpile obosite. Elisa este încă sub impactul vizitei la Chanel și își amintește, în virtutea unor conexiuni numai de ea știute, că mai avem de făcut și shopping. Așa că ne îndreptăm cu pași repezi spre hotel.

Spre seară ne-am bucurat de un soi de apus scurt și de un curcubeu ivit ștrengar la intersecția dintre Rue de Rivoli cu una dintre străduțele perpendiculare. Doamne, ce nebunie… să îți apară în față deodată curcubeul, în timp ce traversezi grăbit, de teamă să nu tulburi cumva razele abia ițite printre nori. Ne-am plimbat o vreme la întâmplare, doar ca să ne bucurăm de soare, apoi, inevitabil, ne-am pierdut prin magazine, ca să încheiem o zi dedicată modei așa cum se cuvine, cu sacoșe ecologice pline de culoare. Simt oboseala după atâtea ore de plimbare, dar Elisa este extrem de încântată și asta îmi dă curaj. Mâine e o altă zi, cu o mie de alte posibilități, așa că închid ochii târziu, savurând în tăcere culorile vii ale zilei, care au reușit miraculos să alunge griul parizian într-o sâmbătă de februarie. (va urma)