Mă gândesc serios că ar trebui să țin zilnic acest jurnal de profesor atipic, căci se întâmplă tare multe lucruri care își cer timpul de reflecție. N-am însă destul timp… căci, altfel, sunt convinsă că aș putea scrie un întreg roman. Iată-mă în săptămâna a patra de școală, scriind despre a doua. Deja sunt memorii, nu mai este jurnal… Dar are și întârzierea rostul ei în reflecție… îți permite să te detașezi de evenimente și să extragi esența.
Săptămâna 2 – Început promițător de săptămână, cu 11 ore petrecute în școală, luni. Desigur, a fost alegerea mea să vin mai devreme și să rămân în școală între programul efectiv și ședințele cu părinții, fixate după-amiază. Și una peste alta, ziua de luni a fost chiar ok în comparație cu restul săptămânii. În tot cazul, cuvântul cheie al săptămânii, cel puțin la nivel de suprafață, rămâne – ”ședința”. Am avut parte de vreo 4 în săptămâna a doua de școală, din care două m-au făcut să dau verdictul – Urăsc ședințele! De orice fel!
Ca diriginte, la începutul celei de-a doua săptămâni, i-am cunoscut pe părinții copiilor mei, din clasa mea adică. Așteptam momentul acesta și eram curioasă dacă voi vedea altceva decât de obicei, adică altceva decât oameni tăcuți, blazați, venind după o zi de muncă și stând cuminți în băncile în care peste zi au stat copiii lor… Am văzut și nu prea… Am așezat scaunele într-un mare cerc. Și asta a alungat monotonia de la început. Da, e mare lucru ăsta… căci ne-am privit unii pe alții și ne-am cunoscut măcar un pic mai mult decât ar fi crezut fiecare. Apoi… am început altfel… nu prin a striga tabelul de prezență, ci prin a mă prezenta și a-i ruga să se prezinte în ce ordine doresc, spunând al cui părinte este fiecare și vorbindu-ne pe scurt despre cea mai mare calitate a propriului copil… I-am simțit un pic surprinși, timizi la început. Treptat intervențiile s-au transformat însă într-o prezentare fluidă și emoționantă. E atât de frumos să îi auzi pe părinți vorbind frumos despre propriii copii… și mă întreb cum ar fi fost ca ei, copiii, să îi poată auzi din spatele unei camere ascunse… Eh, pozne de diriginte pus pe șotii… Ne-am organizat, am vorbit, am râs… dar, deși mi-a plăcut întâlnirea aceasta, cred că va fi printre puținele de acest fel pe care le voi mai face ca diriginte, căci am ajuns la concluzia că astfel de întâlniri cu părinții, dacă se fac, este ideal să fie făcute într-un cadru non-formal, în care fiecare să se simtă în largul său și să vorbească sincer despre copii, despre nevoile lor, despre dificultăți. E lucru mare ca părinții copiilor să se cunoască între ei și să facă împreună lucruri frumoase, dar… altfel.
A urmat ședința cu reprezentanții comitetelor de părinți pe școală. Nu scriu prea mult despre ea, căci, recunosc, atenția mea a fost focalizată pe faptul că elevii din echipa de proiect pe care o coordonez împreună cu Dana le-au prezentat părinților planurile lor mărețe de promovare a Mănăstirii Dobrovăț. În rest, recunosc, atenția mea a fost oarbă, după mai bine de 10 ore de activitate cerebrală.
Ședințele care m-au făcut să dau verdictul din titlu sunt altele două, din aceeași săptămână a doua. La una dintre ele am asistat ca părinte, nu ca profesor. Și asta mi-a dat ocazia să schimb puțin perspectiva din care privesc lucrurile. Așadar, ședință cu părinții la grădinița X… după-amiaza târziu, evident, când după o zi de serviciu numai de ședințe cu părinții nu îți mai arde. Aceasta n-ar fi fost o problemă, însă felul în care s-a desfășurat m-a făcut să iau o decizie clară, pe care am luat-o de mai multe ori de când copiii mei sunt ”în sistem”, dar pe care nu o respect încă: nu voi mai merge la ședințe cu părinții. Cel puțin nu în acest an școlar. De ce? Pentru că mi s-a acrit să aud de ”fondul grupei/ clasei/ etc.” și de cât de greu le este unora să înțeleagă că în România învățământul este gratuit. Nu intru în detalii, că mi se face părul arici numai când îmi amintesc cum mi-am pierdut o oră din viață ascultând părinți certându-se că unii nu au dus suficiente suluri de hârtie igienică sau baxuri de apă la grădiniță… Dar, la urma urmei, am fost preveniți de la început că este o ”ședință administrativă”, nu-i așa? Mi-ar fi plăcut să aud alte lucruri, cu atât mai mult cu cât copilul meu e nou venit… despre ce vor face anul acesta, despre jocuri, despre recomandări făcute părinților… și alte lucruri de astea neimportante. În schimb, tot ce am reținut este că trebuie încă două mese, că vor trebui obligatoriu să participe la nu știu ce pitic de ciocolată, că au devenit obraznici și nu își strâng jucăriile, că auxiliarele comandate au fost comandate degeaba și că… nu se aduce destulă hârtie igienică!!!!
Cealaltă ședință care mi-a provocat reacția din titlul articolului a fost una de un cu totul alt nivel, deși, dacă stau să meditez un pic mai intens, esența e pe undeva aceeași. Mult zgomot, multă frustrare și niște stereotipuri pe care nu le voi accepta niciodată, oricât deficit de imagine aș aduce vreunui lucru. Nu vreau să mi-o amintesc nici pe aceasta, așa că sar peste. Totuși, trebuie să menționez că, după ce am decis că urăsc ședințele de orice fel am întreprins două lucruri cât se poate de pragmatice… am dus un bax întreg de hârtie igienică la grădiniță și am făcut o baie de cultură în cafeneaua mea preferată! Cunoscătorii știu de ce. Energia, care a fost antidotul săptămânii, a venit de la sine. (va urma)
You might also like
Leave A Reply