Dacă este un lucru de care nu mă pot plânge în viața mea de profesor, atunci acela e cu siguranță diversitatea. Nicio zi nu seamănă cu alta, în ciuda rutinei care, în mod inevitabil, se instalează după atâția ani de lucrat în sistem. Și dacă programele nu mă ajută foarte mult la acest capitol, căci unele sunt vechi și înțepenite în timp, în schimb am parte mereu de spontaneitatea – a mea sau a celor din jur – fapt ce denotă clar că nu te poți plictisi niciodată în învățământ.
E greu să triez lucrurile care mi-au reținut atenția în săptămâna a opta de cursuri, pentru că sunt foarte variate și pentru că scriu rândurile acestea la ceva timp după ce ea s-a petrecut. Voi începe totuși cu discuția filologică pe care am avut-o cu unul dintre elevii mei, despre folosirea cuvintelor ”maxim” și ”maximum”, pornind de la o greșeală strecurată în formularea unei cerințe care suna cam așa: ”Scrie în maxim 15 rânduri…”. Formularea este incorectă și greșeala mi-a aparținut mie, în goana redactării de subiecte pentru testele de final de unitate. Nu am nicio scuză! Faptul că elevul meu, Ștefan, a sesizat-o și mi-a și semnalat-o m-a bucurat teribil, pentru că asta înseamnă că există vigilență în rândul lor, al tinerilor. Și nu, nu este vorba doar despre presupusa satisfacție de a descoperi greșeala unui profesor, ci despre dorința de a dezbate, de a înțelege cum funcționează anumite lucruri și, în final, de a rămâne cu ceva din toată experiența. De ce invoc episodul acesta? Pentru că, sincer, mi s-a părut mai provocator decât 10 lecții de gramatică predate meticulos, cu obiective și competențe scrise într-un plan de lecție… pentru că dilema maxim / maximum ne-a condus la căutări pertinente de informații (Ștefan a ajuns la un moment dat la un articol al Rodicăi Zafiu), la discuții despre flexibilitatea limbii române și, nu în ultimă instanță, la discuții despre cum regulile se transformă în timp sub presiunea factorilor externi sau interni.
Nu la fel de incitante au fost lecțiie de fonetică la clasa a cincea. Chiar așa… de ce trebuie să numere copiii câte litere și câte sunete sunt în cuvinte? Și de ce trebuie să știm când ce, ci, ge, gi etc. reprezintă un singur sunet și când reprezintă două? La modul cel mai serios, de ce?! Oricum pronunțăm corect, pentru că este limba noastră maternă, așa că… de ce trebuie să știm să numărăm sunetele și să știm dacă diftongii sunt ascendenți sau decendenți???? De fiecare dată când fac elemente de fonetică la clasă mi se activează memoria involuntară și rememorez primul me u semestru din anul întâi de facultate, cu multele cursuri și seminarii de fonetică, insipide și pline de clasificări kilometrice despre care nu mai am habar acum, terminate apoteotic cu un examen bizar la care toată lumea tremura de frică și, în cel mai fericit caz, dacă trecea, respira ușurat…
Mai ermetic decât numărarea sunetelor mi s-a părut săptămâna aceasta doar Barbu și ale sale versuri care generează de fiecare dată, în fiecare an reacții de tot soiul printre elevii mai mari. Mai gustat a fost Alecsandri și Chirița lui nepieritoare. O fi pentru că lumea noastră e plină și ea de Chirițe mai mult decât de ”nadir latent”? Cine știe…
Finalul de săptămână a fost altfel. Chiar dacă nu face parte din programul școlar de 18 ore și ceva pe săptămână, trebuie să pomenesc aici experiența de la Voroneț de la început de noiembrie. La Voroneț am fost împreună cu Cristina, ca să le vorbim unor profesori din Republica Moldova, participanți la o școală de educație media, organizată de Centrul Pentru Jurnalism Independent, despre experiențele noastre la clasă, despre felul în care am ajuns noi să facem (și) educație media cu elevii noștri. A fost, pentru mine cel puțin, o experiență revelatorie. Am văzut oameni curioși, m-am simțit apreciată cu adevărat pentru ceea ce fac și am simțit că îmi splace să împărtășesc experiențele mele într-un altfel de cadru decât cel formal, al cancelariei… În plus, am conștientizat încă o dată importanța feedback-ului pentru ceea ce faci și, evident, pentru propria stimă de sine. Și, dincolo de asta, mă întreb din ce în ce mai serios când vom avea în programul școlar, pe lângă tot felul de ”educații” și o oră de educație media?! (va urma)
Lasă un comentariu