#SimplyCamino

Luni dimineață. Trecut de 10. Pereți goi. Alb imaculat. Doar câteva urme abia vizibile ale cuielor de care ieri mi-am agățat crâmpeie de suflet. Câteva raze se rostogolesc pe parchetul lucios pe care se mai întrezăresc urmele zecilor de pași, amestecându-se surd cu ecouri de cuvinte și râsete. Ieri. Pe fundal, coloana sonoră din Great Expectations. Asta ascult și acum. Doar că ecoul îmi dă un sentiment straniu, al departelui pe care îl simt încă aproape. Îmi trec degetele peste catifeaua verde a canapelei și mă visez încă în rochia roșie din Leon. Prin geamul greu al ușii de la intrare văd oamenii care trec pe stradă la ora asta semi matinală. Două fete tinere își fac un selfie chiar în fața galeriei. Le aud cum chicotesc și veselia lor îmi dă o stare de bine. Un bătrânel se oprește în fața afișului care e încă acolo, pe peretele de la intrare. Alte perechi de ochi aruncă priviri fugitive prin geamul gros, fără să știe că cineva, dincolo de ele, urmărește involuntar fiecare pas grăbit, fiecare gest care dă viață străzii. E ca un film viu la care mă uit în tihnă. Nu mi-am imaginat niciodată că strada Lăpușneanu e atât de animată luni dimineața… Mi se amestecă în cap totul. Clipe. De ieri, de alaltăieri, din toate zilele astea care s-au scurs din iulie încoace. Spațiul gol al galeriei se reflectă în mine, căci tot ce simt e un gol pe care nu știu cu ce să îl umplu de acum înainte. Nu e paradoxal?! Am avut atâtea de trăit, de spus, de arătat… am adunat atâtea senzații și emoții și stări cât pentru o viață întreagă; iar eu acum, aici mă simt fix ca în dimineața aceea din iulie, în care m-am așezat pe pietre, în fața catedralei și-am plâns până n-am mai avut lacrimi. E la fel. Doar că acum nu plâng. Iar pietrele sunt catifea verde. Liniște. Frunze amețite fâlfâie în intrândul din fața galeriei, a cărei iederă de pe ziduri dă semne de toamnă. E atâta liniște în mine cât n-am simțit vreodată în viața asta. Mi se perindă prin minte chipurile oamenilor care au umplut spațiul acesta de la Arcada ieri… cuvintele lor… îmbrățișările… râsetele… ochii în lacrimi… totul… E atâta frumusețe în simplitatea unor gesturi și atâta bucurie în a fi tu însuți și a da mai departe din preaplinul pe care-l porți în tine. 

Mi-am amintit adineaori de cuvintele pe care le-am extras anul trecut la jocul de la petrecerea Irinei – change, strength, connection, gratitude – și-mi dau seama că da, acestea au fost cuvintele mele anul acesta; și, culmea, fix în ordinea asta. Mă gândeam zilele trecute de ce fac asta, de ce simt nevoia să organizez un eveniment despre călătoria mea pe El Camino și cred că abia acum știu. Mulțumire. Da, asta e, asta a fost – felul meu de a mulțumi tuturor celor pe care i-am simțit aproape în experiența asta. E greu spre imposibil să redau în cuvinte ce înseamnă mulțumirea aceasta față de atâtea suflete dragi. Mi se amestecă atâtea nuanțe în gânduri care-mi străbat mintea involuntar. Popasuri în mine însămi și aiurea… îmi sună necontenit în cap acorduri care mă copleșesc ori de câte ori le aud. Și în toată starea asta în care se contopesc ca într-un trup inefabil melancolie, mulțumire, emoție, cântec, imagine mi se ivește tot mai clar întrebarea pe care cineva, un fel de voce interioară sau altceva, mi-o șoptește constant de când m-am întors de pe Camino: “Și-acum… ce urmează?”. Și nu (mai) caut răspuns, pentru că în firescul vieții urmează oricum… ceva. Iar dincolo de gândurile astea simt că de fapt Camino al meu abia a început. Mi-am amintit de unul dintre darurile primite ieri… un pașaport de pelerin imaculat, care așteaptă să fie ștampilat. O fi vreun semn, cine știe. Apoi mi-am amintit de culorile vii ale florilor și iar de chipurile senine ale celor care au venit aici ieri ca să audă povești de pe Camino.

Îmi e atât de dor de ei… de Elio, de Elisa, de Jose, de Clara și de Marin. Și e uimitor cât de aproape i-am simțit pe toți zilele astea, prin cuvintele lor. Nu, nu vreau să se termine! Și știu că sub o formă sau alta va continua. Pentru că odată descoperită, magia lui El Camino nu mai dispare niciodată. Închei rândurile astea cu un nod în gât imens, pentru că știu că îmi va fi greu ori de câte ori mă va copleși nostalgia. Dar mai știu și că în firescul lucrurilor pe care le trăiesc de la o vreme încoace, am descoperit bucuria de trăi fiecare clipă în toată simplitatea ei, oricât de bizar ar putea să sune asta. 

Între timp podelele s-au uscat. Ziua se grăbește spre amiază, iar eu încerc să revin la realitate. Încui ușa galeriei și mai arunc o privire peste umăr înainte să mă îndrept spre casă, unde mă așteaptă atâtea lucruri de făcut. Prin iedera verde de la intrare, cu semne de toamnă agățate în frunze, încă se întrezărește afișul pe care stă scris cu litere șterse… #SimplyCamino. 

Galerie virtuală (work in progress) – AICI