Stare de spirit matinală

Trăiesc într-un carusel. Ba nu! Într-un montagne russe. Fiecare zi e un traseu amețitor, mereu același, printre o mie de lucruri de făcut, care nu suportă amânare, pe care nu știu cum să le înghesui în 24 de ore minus cele câteva de somn. Oricum aș face, orice algoritm aș aplica, finalul de zi e mereu la fel – epuizare totală, îmbibată de o adrenalină care se ține de creierul meu ca o râie incurabilă, de care nu reușesc să scap, oricâte alifii aș încerca.

Am încetat să mă plâng, de multă vreme, căci lamentările, sub orice formă s-ar manifesta, nu fac decât să întețească senzația incontrolabilă pe care mi-o dă vârtejul amețitor al montagne russe-ului în care mă urc în fiecare dimineață de bună voie, din clipa în care tălpile simt luciul diafan al parchetului laminat din dormitor. Periodic clachez! Plâng de-adevăratelea, mă zbat, mă enervez, îmi vine să renunț la tot, deși nu știu cum s-ar putea întâmpla asta. Cedez psihic, cum ar spune unii… și îmi repet că dacă o să continui așa o să ajung să-mi petrec  zilele într-un spital de nebuni. Ce grav sună! Găsesc de fiecare dată însă acel ceva care mă face să continui cu toate. E un soi de masochism cotidian în gestul acesta aproape firesc de a porni în fiecare dimineață pe același drum, aparent altul, dar, în esență același. Goană! Goană nebună de montagne russe, cu suișuri și coborâșuri amețitoare adăpate cu cofeină din belșug, epuizante, din care în final, în ceasul târziu al nopții, când parcul de distracții diurn se închide, rămâi doar cu ecoul adrenalinei de peste zi… și cu câteva întrebări banale, la care nu mai apuci să îți răspunzi pentru că te doboară somnul.

Azi. Altfel. Azi am înlocuit mașinăria dătătoare de senzații amețitoare cu un carusel infantil de zâmbete și naivități ambalate în iluzia diafană a fericirii. Lucrurile simple… mi-am amintit de ele, așa, ca prin vis… Aroma cafelei, îmbibată în abur ce-mi gâdilă simțurile… Alintături matinale de pitic care nu vrea să se trezească… Un măr roșu și parfumat aruncat în poșetă, un parfum pe care nu l-am mai folosit de multă vreme, zăpada pe care toată lumea o hulește zilele astea… toate, au devenit, pe rând, motive de amuzament matinal, metamorfozate în zâmbet. Ba nu! În râsete cristaline care au transformat interiorul mașinii într-o capsulă a veseliei, rătăcită hai hui pe străduțele înzăpezite, mărginite de case somnoroase, aceleași din fiecare dimineață.

Azi e, de fapt, la fel ca ieri. Doar că am ales să schimb mașinăria. Și-n loc să îmi toc nervii și să gonesc printre cele o mie de treburi de făcut, amestecate cu griji și cu tot felul de trăiri negative, al căror nume nici nu mă sinchisesc să mi-l amintesc, îmi ambalez zâmbetele în culori inefabile și-mi alint neuronii cu ele. Și asta… pentru că vreau!