Arta, în toate formele ei, nu are cum să nu te fascineze atunci când îi acorzi șansa de a-ți umple sufletul de acel ceva care te smulge, fie și pentru câteva clipe de încântare supremă, din pragmaticul cotidian. Cu toate că nu am fost niciodată o devoratoare împătimită a vreunei arte anume, m-am regăsit în repetate rânduri în manifestări artistice dintre cele mai neașteptate. Nu știu dacă asta ține de sensibilitatea mea exacerbată în destule circumstanțe, ori de înclinația conștientizată și acceptată către latura umanistă a existenței. Cert este că păstrez vii în memoria afectivă amintiri care, sub o formă sau alta, au legătură cu fascinația artei. Extazul în fața colosalelor sculpturi antice de la Luvru, un soi de contrariere a simțurilor în fața picturilor lui Dali, răsuflarea tăiată în fața Capelei Sixtine, o lacrimă rostogolită sub gene în fața Pietei lui Michelangelo și alte sute de lacrimi izvorâte dintr-o fericire aproape inexplicabilă resimțită în obscuritatea unei săli întregi fascinate de jocul lui Beligan, o bucurie de nedescris la auzul Anotimpurilor lui Vivaldi și, la polul opus, o tristețe răvășitoare la acordurile lui Albinoni… toate acesta sunt fărâme din ceva fără nume, pe care nu am căutat niciodată să-l definesc și care mi se ițește în suflet, de cele mai multe ori, din senin.
Dactilografa (Alina Crăița)
Cu ani în urmă, pe una din străzile Sevilliei am resimțit, pentru a nu știu câta oară, fărâme din acel ceva, la vederea unui înger statuie amplasat bizar în fața bătrânei catedrale. Motivul, nedeslușit pentru mine atunci, aveam să-l înțeleg în clipa în care, trecând pe lângă el, am simțit un fior spontan atunci când i-am văzut ochii albaștri, atât de vii. O mișcare bruscă, m-a trezit din reverie. Am realizat subit că statuia era, de fapt, o ființă vie, în carne și oase, un artist ambulant care își câștiga existența , așa cum atâția alții o fac, etalându-și talentul în mijlocul unei mulțimi pestrițe de turiști dornici să exploreze necunoscutul. Am întâlnit ulterior statui vivante, căci așa am aflat că se numesc, în majoritatea orașelor europene prin care m-au purtat pașii dornici de a călca pe tărâmuri necunoscute. Niciodată însă nu am mai simțit nicăieri același fior pe care mi l-a dat îngerul mișcător cu ochi albaștri și m-am tot întrebat care o fi fost, de fapt, secretul acelei statui. Am renunțat apoi la astfel de întrebări care mă bântuie câte o vreme, căci alte forme de artă mi-au captat periodic atenția în periplurile mele prin tărâmuri necunoscute. Cu ceva timp în urmă mi-am amintit însă, cu totul întâmplător, de statuile stranii pe care le-am văzut în tot felul de circumtanțe.
Ce sunt, așadar, statuile vivante?
În mod sigur, mulți dintre voi le-ați văzut deja, sub o formă sau alta, ca și mine, în diverse contexte. Ceea ce nu știați, poate, este că dincolo de încercările unor amatori, al căror scop este adesea pragmatic, statuia vivantă este o formă de artă autentică, făcând parte din așa-numita artă stradală (sau, pe numele ei mai occidental… street art). Conceptul în sine este mai vechi decât mi-am imaginat eu – istoria statuii vivante datează încă din perioada Renașterii, se pare, când artiști diverși puneau în scenă tablouri din diverse opere, reprezentându-le în nemișcare pe anumite standuri asemănătoare unor scene. Primii artiști care au făcut din statuia vivantă o formă de artă individuală au fost însă, prin anii ’60, doi londonezi, pe numele lor Gilbert și George, după cum frumos ne spune Wikipedia, după ce, la începutul secolului al XX-lea, dansatoarea germană Olga Desmond introdusese conceptul de fotografie vie, pozând nud pentru a imita diferite capodopere plastice. Celebru pentru recordurile sale de nemișcare este însă un spaniol, pe numele său Antonio Santos, care, din 1987 și-a depășit de mai multe ori propriul record de a sta nemișcat peste 15 ore, intrând în Guiness Book. Cunoscut ca Staticman, Santos este, de altfel, la ora actuală, unul dintre cei mai cunoscuți artiști interpreți de statui vivante, interpretând statui extravagante și ocupându-se de organizarea a numeroase manifestări culturale dedicate acestei forme de artă, precum și de predarea de cursuri celor care doresc să se specializeze în domeniu. Un ochi aruncat pe pagina de Facebook a lui Staticman vă va stârni curiozitatea, dacă eu nu am reușit până acum.
Festivalul Internațional de Statui Vivante
Un Festival al Statuilor Vivante, la București
Iar dacă vreți să vă convingeți, pe viu (cum altfel?), de reacțiile spontane pe care le poate produce în trecătorul devenit adesea adhoc spectator, nu trebuie să bateți drumul până în cine știe ce oraș îndepărtat, căci aveți ocazia să admirați statui vivante zilele acestea, în capitală. A șaptea ediție a Festivalului Internațional de Statui Vivante, organizat de Teatrul Masca, se desfășoară în București între 30 mai și 5 iunie, oferind celor care poposesc în această perioadă în capitală 60 de spectacole, la care vor participa artiști din România, Austria, Olanda și China. Spectacolele încep în fiecare zi de la ora 16:00, conform programului de mai jos, iar detalii despre artiști, despre spectacole și despre alte aspecte ale festivalului găsiți pe siteul Teatrului Masca. Accesul este gratuit în fiecare dintre spațiile unde vor mișuna statuile vivante, așa că, dacă vă doriți să întâmpinați vara 2017 printr-o o experiență culturală inedită, vă recomand cu drag să fiți spectatori la Festivalul Internațional de Statui Vivante, de la care voi reveni (sper), cu impresii cât se poate de vii în zilele următoare.
30 mai – Deschiderea Festivalului (Noaptea Statuilor Vivante), Casa Filipescu – Cesianu, ora 20.00
31 mai – 1 iunie – Parcul Humulești (cartierul Ferentari)
2 – 3 iunie – Parcul Crângași (cartierul Crângași)
4 – 5 iunie – Parcul Herăstrău, intrarea din Șoseaua Nordului („Locul de la Roata mare”)
Later update: Azi l-am admirat pe bloggerul Marius Matache în ipostaza de statuie vivantă, în fotografii postate generos pe Facebook de colegii de breaslă, bloggeri. Mâine sper să ajung la timp în București ca să-l pot vedea și eu ”live”, căci tare sunt curioasă cum reușește să intre în pielea personajului pe care-l joacă. 🙂
You might also like
Leave A Reply