Stranie lecție de bune maniere la Biblioteca Centrală Universitară

Incidentul relatat în continuare nu constituie nici pe departe un subiect de importanță majoră pentru educația  tinerei generații și nu este neapărat relevant pentru comportmentul unei bresle căreia bunele maniere nu ar trebui să îi fie deloc străine, ci dimpotrivă. Este doar o mostră de sublim dus la ridicol, din dorința de a demonstra ceva (nici eu nu știu exact ce anume), pe care am primit-o la început de weekend, într-o zi ploiasă și ursuză, în care numai de astfel de lecții nu aveam eu nevoie și pe care simt nevoia să o fac publică.

Vineri am fost la BCU în vizită, cu una dintre clasele la care predau – o vizită pe care elevii au așteptat-o de mult timp, dar pentru care nu reușeam să găsim o formulă convenabilă, în ceea ce privește ora, căci, așa cum scrie pe site, ultima vizită este în fiecare zi la ora 13. După amânări repetate, vineri am reușit, în sfârșit să facem în așa fel încât să ne deplasăm spre Fundație pentru această vizită pe care mi-am dorit să o fac, chiar dacă a merge într-o bibliotecă nu pare cine știe ce pentru mulți. De data aceasta nu ne-a oprit nici măcar ploaia care nu a contenit de dimineață până spre prânz. Drumul nu este însă foarte lung, așa că, pe sub un cer mohorât de aprilie ne-am deplasat în pas vioi spre unul dintre edificiile culturale ale Iașiului universitar.

Trebuie să menționez dintru început că am fost impresionată, încă de acum câteva luni de informațiile ordonate frumos pe site-ul bibliotecii și de faptul că vizitele se pot programa online. Nu am mai intrat de ani buni în BCU, de pe vremea când lucram la teza de doctorat… Pe vremea aceea nici nu știu dacă biblioteca se putea vizita, dar asta nu are acum nicio importanță. Important este că, în ciuda ploii, am ajuns relativ repede la destinație, unde am fost întâmpinați de portar. A durat vreo câteva minute până a sosit în peisaj și ghidul nostru, o doamnă blondă, care nu s-a recomandat și a cărei identitate a rămas anonimă până la finalul vizitei. Toate bune până aici… Tinerii și-au depus hainele și ghiozdanele la garderobă și, într-o liniște firească unui astfel de spațiu, am început turul clădirii. Prima oprire – aula bibliotecii, cu o arhitectură somptuoasă și cu un trecut impresionant. Doamna care ne-a întâmpinat era, de fapt, și ghidul nostru, așa că a început să ne spună povestea clădirii – discurs plăcut, tonalitate asemenea, lucruri interesante pe care toată lumea le asculta atent. Unul dintre copii a schițat la un moment dat un zâmbet jucăuș și i-a șoptit altuia ceva, nu știu ce anume, dar gestul în sine a deranjat-o, se pare, foarte tare pe gazda noastră. Firesc, de altfel! La fel cum firesc a fost să îi atragă atenția tânărului și să se supere puțintel! Nefirescul a început însă din momentul în care din cauza acestui incident minor, urmat de altfel cu scuze din partea tânărului și a mea ca însoțitor de grup, doamna respectivă a decis brusc să scurteze povestea clădirii… și să continue turul bibliotecii spre următoarea oprire – secția de împrumut. Aici copiii au primit explicații sumare despre cum se împrumută cărțile, apoi au pornit-o curioși, spre partea superioară a edificiului, pe scărița îngustă și spiralată care mie îmi deșteaptă infinite amintiri din vremea studenției.

Undeva, la unul dintre etaje, este amenajată o expoziție de costume inedită, inspirată din romanele lui Jules Verne – Ocolul lumii în 80 de minute, de Adina Nanu. Ne bucurăm cu toții de ea, apoi ne continuăm periplul spre cupolă, unde este găzduită o expoziție permanentă a unei opere contemporane (Evoluție – 2010) a Anei Maria Negară. Doamna nu ne oferă prea multe explicații despre inedita combinație de metal și sticlă, cu toate că opera pare a fi complexă și plină de sensuri. Ne spune însă câteva lucruri despre statuile voievozilor din fața Palatului copiilor, apoi, brusc, la întrebarea unuia dintre tineri legată de scara ce duce spre acoperiș, își amintește că este supărată pe grup și răspunde sec că duce într-un loc special, dar că pe noi nu ne va lăsa să urcăm acolo pentru că nu știm să ne purtăm… Începe apoi un discurs, al cărui sens mi-a scăpat, despre educație și despre cum trebuie să se poarte tinerii în societate, pe un ton destul de umilitor și total nepotrivit contextului. Se îndeaptă apoi spre scară, unde conversează într-o engleză stâlcită cu un turist care s-a lipit de grup și căruia îi zâmbește amabil, oferindu-i explicații și asigurându-l că va trimite pe cineva să îi povestească mai multe. Pe noi ne ignoră și ne spune doar să coborâm și să nu rămână nimeni sus. Apoi dispare în ceață – o ceață imaginară, desigur! Fără să aștepte, cum era firesc, să îi mulțumesc, în calitate de coordonator de grup, pentru explicații…

Am luat-o ca atare și m-am abținut să fac vreun comentariu. I-am transmis doamnei Orban (am aflat ulterior de la portar că așa se numește) mulțumiri pentru puținele explicații despre bibliotecă, scuze (reluate) pentru incidentul minor care în mintea dumneaei, nu știu din ce cauză, a căpătat proporții grotești și dezamăgirea că într-o instituție de cultură cum este o bibliotecă (în care tinerii ar trebui să fie atrași și încurajați să vină) se dă cu parul, atunci când cineva greșește și își prezintă și scuze…

Am plecat cu un gust amar… Atitudinea doamnei Orban mi-a amintit de acreala unora dintre bibliotecarele din vremea studenției, care îmi dădeau mereu senzația că sunt ofticate că sunt prea mulți cititori. Bizar este că prima impresie fusese promițătoare, dovadă că aparențele înșală. Înclin să cred că toată șarada s-a datorat faptului că doamna avea o zi mai proastă și nu prea avea chef de explicații, așa că a scurtat vizita la prima posibilitate de a o face. La îndemnul portarului, care, trebuie să vă spun, stimată doamnă Orban, a salvat onoarea instituției, printr-o amabilitate desăvârșită și o politețe  în total contrast cu acreala dumneavoastră, am avut impulsul de a scrie un email către direcțiunea BCU. Nu am făcut-o totuși… pentru că mi se pare inutil consumul pentru frustrările unei bibliotecare care nu știe că oamenii, spre deosebire de cărți (care sunt martori tăcuți ai existenței) au suflet viu și au demnitate și că, dacă un adult are dreptul de a educa tineri, de a le face observații, de a le spune ce e bine și ce e rău, în niciun caz nu are dreptul de a da pretinse astfel de ”lecții de bune maniere” prin care să umilească, cu atât mai mult, cu cât el, adultul, nu este în stare să aibă… maniere.